Vacanța care nu a mai venit – sau cum un credit și familia pot zdrobi visele

— Ce-i cu mirosul ăsta? am întrebat, abia intrată pe ușă, cu plasele grele atârnându-mi de mâini. Era un amestec ciudat de fum de țigară și vopsea proaspătă, ceva ce nu avea ce căuta în apartamentul nostru abia renovat.

Mama, cu ochii roșii și obosiți, stătea pe canapea, lângă unchiul Viorel, care își stingea tacticos țigara în scrumiera nouă, pe care o cumpărasem special pentru „când vin musafiri”.

— A venit Viorel să ne ajute cu niște acte, a zis mama, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când unchiul apărea neanunțat, dar de data asta era altceva. Era ca și cum fiecare colțișor al casei mele era invadat de problemele altora.

— Nu trebuia să fumezi aici, Viorel! am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

— Lasă, măi, că nu moare nimeni! a răspuns el, ridicând din umeri.

M-am dus direct în dormitor, unde încă mirosea a lavandă de la odorizantul pe care îl pusesem cu o zi înainte. M-am așezat pe pat și am privit tavanul. În mintea mea, vacanța la mare pe care o plănuisem de luni de zile se destrăma încet. Aveam nevoie de acea pauză. După un an în care am tras din greu la serviciu ca să putem plăti ratele la apartament, visam la câteva zile de liniște cu soțul meu, Vlad, și fetița noastră, Ilinca.

Dar realitatea era alta. În loc să facem bagajele pentru Eforie Nord, stăteam cu grijile pe cap: mama nu avea bani să-și plătească întreținerea, fratele meu mai mic, Radu, tocmai fusese dat afară de la job și se mutase temporar la noi „până își găsește ceva”, iar Vlad era tot mai distant. Parcă nu mai eram o familie, ci o adunătură de oameni obosiți și nemulțumiți.

— Tu chiar nu vezi că nu mai putem așa? i-am spus lui Vlad într-o seară, după ce Ilinca adormise.

— Ce vrei să fac? Să-i dau afară? Să-i las pe drumuri? mi-a răspuns el, fără să mă privească.

— Nu! Dar nici să ne sacrificăm mereu pentru toți! Noi când mai trăim?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice ceartă.

În fiecare zi apărea o nouă problemă: ba mama avea nevoie de bani pentru medicamente, ba Radu voia să-i găsim un loc de muncă „mai bun”, ba Viorel venea să ceară împrumuturi pe care nu le mai returna niciodată. Și eu? Eu eram doar „fata bună la toate”, cea care rezolvă totul, care nu are voie să obosească sau să viseze.

Într-o dimineață, când am văzut extrasul de cont și am realizat că nu avem nici măcar bani de benzină până la mare, am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele chiar au vreun rost sau dacă doar mă afund într-o viață care nu-mi mai aparține.

Ilinca a venit lângă mine și m-a luat de mână:

— Mami, tu plângi?

— Nu, iubita mea… Doar mi-a intrat ceva în ochi.

Am mințit-o. Cum să-i explic unui copil de șase ani că visele mamei ei s-au pierdut printre facturi neplătite și promisiuni nerespectate?

În acea zi am decis să vorbesc cu mama:

— Mamă, nu mai pot. Trebuie să găsim o soluție. Nu putem continua așa.

Ea s-a uitat la mine cu ochii ei triști:

— Știu că ți-e greu… Dar ce să fac? N-am unde să mă duc. Radu e încă mic…

— Mic? Are 28 de ani! Eu la vârsta lui aveam deja copil și serviciu stabil!

A izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată, dar și eliberată că am spus-o în sfârșit.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad a venit târziu acasă și m-a găsit stând pe întuneric.

— Ce faci aici?

— Mă gândesc dacă mai are rost să luptăm pentru ceva ce nu e al nostru…

— Adică?

— Toată viața noastră e despre alții. Noi când mai suntem o familie?

A venit lângă mine și m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Hai să plecăm undeva. Doar noi trei. Mâine dimineață.

Am zâmbit amar:

— Cu ce bani?

— Nu știu… Dar trebuie să încercăm.

Nu am plecat nicăieri a doua zi. Mama s-a simțit rău peste noapte și a trebuit să mergem la spital. Radu a dispărut două zile fără să spună nimic nimănui. Viorel a venit iar să ceară bani.

Vacanța noastră s-a transformat într-o rutină apăsătoare din care nu vedeam ieșire.

Au trecut luni de atunci. Încerc să găsesc bucurie în lucruri mici: o cafea băută pe fugă dimineața, un desen făcut de Ilinca, o glumă spusă de Vlad când crede că nu-l aud. Dar undeva în sufletul meu rămâne întrebarea: oare cât putem sacrifica din noi pentru familie până când nu mai rămâne nimic?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare familie are povestea ei nespusă despre renunțări și vise pierdute. Dar voi? Voi cât ați fi dispuși să sacrificați pentru cei dragi?