Un secret care ne-a schimbat viața: Povestea lui David

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc cu teama asta în fiecare zi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soțul meu peste masa din bucătărie. Era deja trecut de miezul nopții, iar David dormea liniștit în camera lui, fără să știe că viața noastră era pe cale să se schimbe din nou.

Radu a oftat adânc și s-a ridicat să mă ia în brațe. — Știu, Ana. Știu că nu e ușor. Dar dacă nu ne vor accepta? Dacă mama ta spune iar că nu e „sânge din sângele nostru”?

Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei. — Nu mai contează. Nu mai pot să-l ascundem pe David. E copilul nostru, indiferent ce spun ei.

Adevărul era că, după cinci ani de încercări eșuate, tratamente dureroase și promisiuni spulberate, am decis să adoptăm. David a intrat în viața noastră ca o minune tăcută, cu ochii lui mari și triști. L-am iubit din prima clipă, dar am simțit mereu privirea grea a lumii asupra noastră. În satul nostru din Bacău, oamenii încă mai șoptesc când aud de adopție.

Am ascuns totul de familie. Mama mea, doamna Elena, era genul care credea că „sângele apă nu se face”. Fratele meu, Lucian, nici nu voia să audă de copii adoptați. Doar sora mea, Ioana, părea să mă înțeleagă, dar era plecată în Italia de ani buni.

În seara aceea, am decis: trebuie să le spunem adevărul. Am programat o videoconferință cu toți – mama, Lucian cu soția lui, Ioana pe telefon din Torino. Inima îmi bătea nebunește când am apăsat pe „apelare”.

— Ce-i cu voi? De ce ne-ați chemat pe toți? a întrebat mama, cu vocea ei aspră.

Radu mi-a strâns mâna sub masă. — Avem ceva important să vă spunem…

Am simțit cum mi se usucă gura. — Vrem să vi-l prezentăm pe David… băiețelul nostru.

Pe ecran s-a lăsat o liniște grea. Lucian a ridicat sprânceana. — Cum adică băiețelul vostru? Ana, tu ai fost însărcinată?

— Nu… am adoptat. David e fiul nostru prin adopție.

Mama a izbucnit: — Cum ați putut să faceți asta fără să ne spuneți? Cum să crești un copil străin în casa ta?

Am simțit cum mă sufoc. — Mamă, nu e un copil străin! E copilul nostru! L-am crescut de la trei luni! Îl iubim ca pe ochii din cap!

Lucian a dat ochii peste cap. — Asta nu e familie adevărată…

Ioana a intervenit: — Liniștiți-vă! Ana are dreptate. Un copil nu e mai puțin al tău doar pentru că nu l-ai născut tu!

Mama a început să plângă. — Eu nu pot accepta asta…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Radu m-a tras aproape și a spus răspicat:

— Dacă nu puteți accepta copilul nostru, atunci nu mai are rost să vorbim.

A urmat o tăcere lungă. M-am uitat la David, care tocmai se trezise și venise somnoros la noi. S-a uitat la ecran și a spus timid:

— Bunica?

Mama s-a uitat la el lung, cu ochii roșii de plâns. — Da… bunica…

Apoi s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Lucian a închis apelul fără un cuvânt. Doar Ioana a rămas pe fir.

— Ana… ai făcut ce trebuia. Să nu regreți niciodată.

Am plâns mult în noaptea aceea. M-am simțit vinovată că am ascuns adevărul, dar și furioasă pe prejudecățile lor. Zilele următoare au fost reci și tăcute. Mama nu mi-a răspuns la telefon o săptămână întreagă.

Într-o duminică dimineață, am auzit soneria. Era mama, cu ochii umflați de nesomn și o pungă cu jucării în mână.

— Pot să-l văd pe David?

Am izbucnit în plâns și am dat din cap. Mama s-a aplecat spre David și l-a luat în brațe stângaci.

— Bunica te iubește… chiar dacă nu știe încă cum.

David a zâmbit larg și i-a întins o mașinuță roșie.

A fost începutul unei vindecări lente. Lucian n-a venit niciodată să-l vadă pe David, dar mama a început să vină tot mai des. Încet-încet, satul a aflat adevărul – unii ne-au privit ciudat, alții ne-au felicitat pentru curaj.

Într-o seară târzie, stând lângă patul lui David și privind cum doarme liniștit, m-am întrebat: Oare cât de mult ne definește sângele? Sau iubirea pe care o dăm zi de zi? Poate că familia adevărată nu se naște din trup, ci din inimă… Ce credeți voi?