Un cadou otrăvit: Povestea unei cine de familie care a schimbat totul

— Nu trebuia să vii cu nimic, Maria, ai făcut deja destul! a spus Lidia, soacra mea, cu un zâmbet forțat, în timp ce mă privea cum scot din geantă cutia frumos împachetată. Era prima mea masă de Ziua Recunoștinței la ea acasă, după ce m-am căsătorit cu Gabriel. Deși încercam să par relaxată, simțeam privirile tuturor ațintite asupra mea, ca și cum fiecare gest al meu era analizat la microscop.

Gabriel mi-a strâns mâna sub masă, semn că simțea și el tensiunea din aer. — E doar un mic semn de mulțumire, am spus eu, încercând să-mi păstrez vocea calmă. — Nu trebuia să te deranjezi, a repetat Lidia, dar deja desfăcea hârtia cu mișcări repezi.

În clipa în care a văzut ce era în cutie — o eșarfă de mătase pictată manual, pe care o găsisem la un târg de artizanat din Sibiu — fața ei s-a schimbat. A rămas câteva secunde nemișcată, apoi a ridicat privirea spre mine: — Ce vrei să spui cu asta? Că nu am gust? Că nu știu să mă îmbrac?

Am simțit cum obrajii îmi iau foc. — Nu, Lidia, Doamne ferește! Mi s-a părut frumoasă și m-am gândit că ți-ar plăcea…

— Nu-mi plac lucrurile astea stridente! a izbucnit ea. — Și oricum, nu se face să dai cadouri la masa de familie, nu suntem la Crăciun!

Toată lumea s-a oprit din mâncat. Gabriel încerca să spună ceva, dar Lidia l-a oprit din priviri. — Mereu trebuie să faci lucrurile altfel, Maria. Mereu trebuie să ieși în evidență!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să mă ridic și să plec, dar am rămas pe scaun, cu ochii în farfurie. Restul cinei s-a desfășurat într-o liniște apăsătoare, spartă doar de câteva încercări stângace ale cumnatei mele, Ioana, de a schimba subiectul.

După masă, Gabriel m-a tras deoparte în bucătărie. — Îmi pare rău pentru mama. Știi că e dificilă… Dar nu trebuia să-i dai nimic. Știi cât ține la tradiții.

— Nu am vrut decât să fiu politicoasă! am șoptit eu printre dinți. — Mereu simt că orice fac e greșit pentru ea.

Gabriel a oftat și m-a îmbrățișat. — O să treacă. O să-i treacă și ei.

Dar nu i-a trecut. A doua zi dimineață am primit un mesaj lung de la Lidia: „Maria, ai reușit să strici atmosfera la masa noastră. Nu știu ce ai vrut să demonstrezi cu acel cadou nepotrivit, dar te rog ca pe viitor să respecți obiceiurile familiei noastre.”

Am plâns ore întregi. M-am simțit umilită și respinsă. Gabriel a încercat să vorbească cu ea, dar Lidia a rămas neînduplecată: „Nu vreau ca Maria să mai aducă nimic la mesele noastre. Dacă nu poate respecta regulile casei mele, mai bine să nu vină.”

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Gabriel s-a tensionat; el era prins între mine și mama lui, încercând să împace pe toată lumea și nereușind decât să se consume singur. Eu am început să evit întâlnirile de familie, iar când venea vorba despre următoarea masă festivă la Lidia acasă, inima îmi bătea cu putere.

Într-o seară, l-am întrebat pe Gabriel: — Tu chiar vrei să mergem din nou? După tot ce s-a întâmplat?

— E mama mea… Nu pot să nu merg. Dar nici nu vreau să te forțez pe tine.

— Dar dacă nu merg eu? Ce o să creadă toți? Că sunt nevasta aia care nu-și respectă soacra? Sau că sunt slabă și fug de probleme?

Gabriel a tăcut mult timp înainte să răspundă: — Poate ar trebui să vorbim deschis cu ea. Să-i spui ce ai simțit.

Am încercat. Am sunat-o pe Lidia într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Vocea ei era rece ca gheața:

— Maria, dacă ai sunat ca să-ți ceri scuze, te ascult.

— Lidia… nu cred că am greșit cu ceva. Am vrut doar să-ți fac o bucurie.

— O bucurie? Să mă faci de râs în fața familiei mele? Să arăți că tu știi mai bine?

— Nu asta am vrut! Dar nici nu pot trăi mereu cu frica de a greși orice fac.

— Atunci poate ar fi mai bine să stai acasă anul acesta.

Am închis telefonul tremurând. Gabriel m-a găsit plângând în dormitor.

— Nu mai pot… Nu mai pot să lupt pentru acceptarea ei.

El m-a luat în brațe și mi-a spus: — Poate că familia nu e mereu sângele tău sau rudele prin alianță. Poate că familia e acolo unde te simți în siguranță.

Acum mă apropii din nou de Ziua Recunoștinței și nu știu ce să fac. Să merg și să mă prefac că totul e bine? Să rămân acasă și să-mi asum consecințele? Sau poate ar trebui să-mi construiesc propriile tradiții?

Mă întreb: Cât trebuie să lupți pentru acceptarea unei familii care nu te vrea? Și când e momentul să spui „destul” și să-ți alegi propria fericire?