Umbrele trecutului: Povestea unei alegeri imposibile

— Alo? Bună ziua, aici ambulanța. Numărul dumneavoastră a fost trecut ca persoană de contact în caz de urgență. Este vorba despre domnul Adrian Popescu.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Adrian Popescu. Numele lui era ca o rană veche, care nu se vindecase niciodată cu adevărat. Am înghițit în sec, încercând să-mi recapăt vocea.

— Cine? am întrebat, deși știam prea bine.

— Adrian Popescu. A leșinat pe stradă, era conștient înainte să-și piardă cunoștința și v-a dat numărul. Puteți veni la Spitalul Județean?

Mi-am privit mâinile tremurânde. Soțul meu, Mihai, era în sufragerie cu fiica noastră, Ilinca, râzând la un desen animat. Viața mea era, în sfârșit, liniștită după ani de furtuni. Dar trecutul nu uită niciodată să-ți bată la ușă exact când crezi că ai scăpat.

Am ieșit din cameră cu telefonul lipit de ureche, încercând să-mi maschez agitația.

— Cine era? a întrebat Mihai, fără să-și ridice privirea din tabletă.

— Nimic important, am mințit. Trebuie să ies puțin, mă întorc repede.

Nu știu ce m-a împins să mă urc în mașină și să conduc spre spital. Poate vinovăția, poate curiozitatea sau poate acea parte din mine care nu-l uitase niciodată pe Adrian. În drum, am rememorat totul: anii studenției la Cluj, serile lungi în care visam împreună la o viață mare, promisiunile lui că nu mă va răni niciodată. Și totuși, m-a trădat cu cea mai bună prietenă a mea, Simona. Apoi a dispărut fără urmă.

Când am ajuns la spital, l-am găsit pe un pat de urgență, palid și slăbit, dar cu ochii aceia verzi care mă urmăreau și acum în visele mele cele mai tulburi.

— Ana… ai venit, a șoptit el.

— De ce ai dat numărul meu? am întrebat rece.

A zâmbit trist.

— Nu mai am pe nimeni. Mama a murit anul trecut, tata nu vrea să audă de mine… Tu ai fost mereu singura care m-a cunoscut cu adevărat.

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng. Nu voiam să-i arăt cât de tare mă durea să-l văd așa. Dar nici nu puteam uita cât rău mi-a făcut.

— Ce vrei de la mine?

— Să mă ierți. Să știu că nu mă urăști pentru totdeauna. Am greșit enorm… dar am plătit scump. Am pierdut totul: cariera, prietenii… sănătatea.

M-am așezat pe marginea patului și am simțit cum zidurile pe care le construisem atâția ani se clatină.

— Nu pot să uit ce-ai făcut. Din cauza ta am pierdut-o și pe Simona… și pe mine însămi.

A oftat adânc.

— Știu. Dar tu ai reușit să mergi mai departe. Eu nu.

Am stat acolo ore întregi, vorbind despre trecut, despre greșeli și regrete. Am aflat că Adrian fusese diagnosticat cu o boală autoimună rară și că nu avea pe nimeni să-l ajute. M-a rugat să-l ajut să-și găsească un loc unde să stea după externare.

Când am ajuns acasă, Mihai m-a întâmpinat cu privirea plină de întrebări.

— Unde ai fost?

— La spital… Un vechi prieten are nevoie de ajutor.

A tăcut o clipă, apoi a spus:

— Ana, te rog să nu mă minți. Cine e?

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea adevărului.

— E Adrian Popescu.

Mihai a izbucnit:

— Nu pot să cred! După tot ce ți-a făcut… vrei să-l ajuți?

— Nu știu ce vreau! am strigat. Dar nu pot să-l las să moară singur!

A urmat o ceartă cum n-am mai avut niciodată. Mihai mi-a reproșat că trăiesc încă în trecut, că pun familia noastră în pericol pentru cineva care m-a distrus odată. Eu i-am spus că nu pot fi indiferentă la suferința unui om care mi-a fost cândva totul.

Zilele următoare au fost un coșmar: Mihai s-a închis în el, Ilinca simțea tensiunea din casă și mă întreba mereu dacă sunt supărată pe tati. Eu făceam naveta între spital și casă, încercând să-l ajut pe Adrian fără să-mi pierd familia.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Mihai m-a luat de mână:

— Ana… trebuie să alegi. Nu pot trăi cu umbra lui Adrian între noi.

Am plâns toată noaptea. Cum poți alege între datoria morală și liniștea familiei tale? Cum poți ierta cu adevărat fără să te pierzi pe tine însăți?

În cele din urmă, am decis să-l ajut pe Adrian să găsească un azil privat unde să fie îngrijit corespunzător. Am rămas alături de el până s-a stabilizat, dar am refuzat să-l aduc acasă sau să-i permit să-mi invadeze din nou viața. Mihai a acceptat cu greu decizia mea, dar relația noastră a rămas șubredă mult timp după aceea.

Adrian mi-a scris o scrisoare înainte să plece:

„Ana, îți mulțumesc că ai avut curajul să mă privești din nou în ochi. Poate că iertarea ta e singurul lucru bun care mi-a mai rămas.”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă poți vreodată repara cu adevărat ceea ce s-a rupt sau dacă unele răni sunt menite să doară toată viața.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să se întoarcă spre trecut și să-l privească în față? Sau e mai bine să-l lăsăm acolo unde ne-a rănit cel mai tare?