Umbrele Trecutului: Mărturisirea Anei la 75 de Ani

— Tu ce simți, Ana, acum că ai trecut de șaptezeci? mă întreabă Maria, cu voce joasă, în timp ce ploaia lovește geamul bucătăriei mele din Bacău.

Îmi strâng halatul pe lângă mine și privesc în ceașca de ceai. Mă simt ca un ceasornic vechi, care ticăie tot mai încet, dar nu se oprește. „Simt că nu mai am timp să repar ce-am stricat”, îi răspund, cu un zâmbet amar.

Maria oftează. Știu că și ea poartă poveri. Dar povara mea e altfel: e fiul meu, Vlad. De zece ani nu mi-a mai trecut pragul. Totul a început în ziua aceea blestemată, când am spus cuvinte pe care nu le pot lua înapoi.

— Ana, nu poți să-l suni? mă întreabă Maria.

— Am încercat. Nu răspunde. Cred că m-a iertat doar în gând, dacă m-a iertat vreodată.

Maria îmi ia mâna peste masă. „Poate că și el așteaptă să faci primul pas.”

Mă uit la mâinile mele zbârcite. Îmi amintesc de ziua când Vlad a venit acasă cu Irina, fata aceea din satul vecin. Era atât de fericit! Dar eu… eu am văzut doar diferențele dintre noi. I-am spus că nu e destul de bună pentru el. Că familia ei are probleme, că nu va fi niciodată fericit cu ea.

Vlad a plecat atunci, trântind ușa. Nu l-am mai văzut decât la înmormântarea lui Gheorghe, soțul meu. Nici atunci nu mi-a vorbit prea mult. A stat lângă sicriu, cu ochii roșii, apoi a dispărut din nou.

— Poate că ai dreptate, Maria. Poate că ar trebui să încerc din nou.

Maria zâmbește trist: „Nu lăsa timpul să treacă. Eu aș da orice să mai pot vorbi cu fata mea.”

Rămân singură după ce pleacă Maria. Casa e tăcută, doar ceasul din hol mai ticăie. Scot o fotografie veche: Vlad la 10 ani, cu genunchii juliți și zâmbet larg. Îmi dau lacrimile.

A doua zi mă hotărăsc: îi scriu o scrisoare. Îmi tremură mâna pe hârtie.

„Dragul meu Vlad,

Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Poate că e prea târziu să-ți cer iertare. Dar vreau să știi că te iubesc și că îmi pare rău pentru tot ce am spus atunci. Am fost o mamă încăpățânată și speriată. Mi-a fost teamă să nu te pierd și tocmai asta am făcut: te-am pierdut. Dacă vei vrea vreodată să vii acasă, ușa mea e deschisă.”

Pun scrisoarea în plic și o trimit la adresa lui din București. Zilele trec greu, fiecare dimineață e o luptă cu speranța și dezamăgirea.

Într-o seară, sună telefonul. Răspund cu inima cât un purice.

— Mamă?

Vocea lui Vlad e schimbată, mai gravă, dar tot a lui e.

— Vlad! Copilul meu…

— Am primit scrisoarea ta.

Tăcere. Îmi țin respirația.

— Știi… Irina a murit acum doi ani. Cancer. Am rămas singur cu fetița noastră, Mara.

Mă prăbușesc pe scaun.

— Vlad… nu am știut…

— N-ai avut cum să știi. N-am vrut să te mai implic. Dar… cred că și eu am greșit că te-am ținut departe.

Plângem amândoi la telefon ca doi copii rătăciți.

— Poți veni acasă? întreb printre lacrimi.

— O să venim duminică, eu și Mara.

Închid telefonul și simt pentru prima dată după mulți ani că pot respira din nou.

Duminica vine cu soare timid printre nori. Vlad intră pe ușă cu Mara de mână — ochii ei albaștri mă privesc curioși.

— Bunica? întreabă Mara.

O iau în brațe și simt cum toate regretele se topesc pentru o clipă.

La masă, Vlad mă privește lung:

— Mamă… știi că timpul nu-l mai putem da înapoi?

— Știu, Vlad. Dar putem începe de aici?

El dă din cap și zâmbește trist.

După ce pleacă, rămân singură în bucătărie și mă gândesc la toți anii pierduți din cauza orgoliului și fricii mele de schimbare. Cât de mult ne costă uneori un singur cuvânt spus la nervi?

Oare câți dintre noi își dau seama prea târziu că dragostea e mai importantă decât orice prejudecată? Dacă ați fi în locul meu, ați avea curajul să cereți iertare?