Umbrele peste trecut: Povestea mea cu domnul Victor

— Să vă ajut cu ceva?
Vocea lui calmă, dar hotărâtă, a spart liniștea apăsătoare a scării blocului. M-am întors brusc, cu părul lipit de frunte și cu mâinile ocupate până la refuz. Domnul Victor stătea acolo, în costumul său gri, cu o umbrelă neagră în mână și cu un zâmbet care părea să sfideze ploaia de afară.
— Mulțumesc, chiar mi-ar prinde bine, am răspuns, încercând să nu par prea stânjenită.
A luat torba cu grijă, iar eu am deschis ușa apartamentului meu. Pentru o clipă, am simțit că timpul s-a oprit. Nu era prima dată când îl vedeam pe domnul Victor — îl zărisem de câteva ori pe scară sau la magazinul din colț, mereu politicos, mereu rezervat. Dar niciodată nu vorbisem mai mult de două-trei cuvinte.

În seara aceea, după ce am despachetat cumpărăturile, nu m-am putut opri din a mă gândi la el. Era ceva în privirea lui — o blândețe amestecată cu o tristețe adâncă. Știam că e văduv de câțiva ani; vecinele de la parter povesteau adesea despre cât de mult a iubit-o pe soția lui și cât de greu i-a fost după ce a rămas singur.

A doua zi, l-am întâlnit din nou pe scară. De data asta, el era cel care avea nevoie de ajutor: încerca să care o cutie grea cu cărți. Am zâmbit și m-am oferit să-l ajut. Am urcat împreună până la etajul doi, iar când am intrat în apartamentul lui, am simțit mirosul vechilor volume și al cafelei proaspăt făcute. Pe pereți erau fotografii vechi, iar pe birou un album deschis la o poză cu o femeie tânără și frumoasă.

— Soția mea, Ana, mi-a spus el cu voce joasă. A fost lumina vieții mele.

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să spun, dar el a continuat:

— Știi, uneori cred că oamenii nu sunt făcuți să fie singuri. Dar nici nu e ușor să începi din nou.

Am stat acolo preț de câteva minute, vorbind despre cărți și despre ploaia care nu se mai oprea. Când am plecat, mi-a oferit un borcan cu dulceață făcută de el. „Să-ți îndulcească ziua”, mi-a spus.

Zilele au trecut și întâlnirile noastre au devenit tot mai dese. Ne vedeam la cafea, mergeam împreună la piață sau pur și simplu stăteam pe banca din fața blocului, privind copiii cum se joacă în noroi. Îmi plăcea să-l ascult povestind despre tinerețea lui, despre excursiile la munte cu Ana sau despre cum a construit biblioteca din sufragerie.

Într-o seară, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am primit un mesaj de la fiica mea, Irina:

„Mamă, ai timp să vorbim? Mi-a zis cineva că te vede tot timpul cu domnul Victor. Ce se întâmplă?”

Am simțit cum mă strânge inima. Irina nu-l cunoștea pe Victor și nici nu părea dispusă să-l cunoască. Când am sunat-o, vocea ei era rece:

— Mamă, ai 54 de ani! Ce cauți cu un bărbat de 62? O să râdă lumea de tine! Ai uitat ce a zis tata înainte să plece?

— Nu am uitat nimic, Irina. Dar tata nu mai e aici… Iar eu sunt singură de prea mult timp.

— Nu vreau să te văd făcându-te de râs! Gândește-te la mine și la copii!

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat pe fereastră la luminile orașului și m-am întrebat dacă chiar greșesc atât de mult încercând să fiu fericită.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet sub ușă: „Vrei să bem o cafea împreună? Victor.” Am zâmbit trist și am coborât la el. L-am găsit stând la masă, cu două cești aburinde.

— Ce s-a întâmplat? Pari abătută.

I-am povestit totul: despre Irina, despre frica mea de gura lumii, despre sentimentul că poate nu merit să fiu fericită după atâția ani de singurătate.

Victor m-a privit lung și mi-a luat mâna peste masă.

— Știi ce cred eu? Că oamenii au dreptul să fie fericiți oricând. Nu contează ce spun ceilalți. Dacă vrei să trăiești pentru alții, vei fi mereu nefericită.

Am început să plâng în hohote. El nu a spus nimic; doar mi-a strâns mâna mai tare.

În următoarele săptămâni, zvonurile din bloc au început să circule. Vecina Lenuța șușotea pe la colțuri că „uite-o și pe asta, nu-i ajunge vârsta”. Copiii din fața blocului râdeau când mă vedeau ieșind cu Victor la plimbare. Chiar și sora mea mai mică mi-a spus într-o zi:

— Tu chiar nu vezi că lumea râde de tine?

Dar eu nu mai puteam da înapoi. Cu fiecare zi petrecută cu Victor simțeam că trăiesc din nou. Mergeam împreună la teatru, găteam ciorbă de burtă după rețeta lui Ana sau pur și simplu stăteam tăcuți pe balcon privind apusul.

Într-o seară, Irina a venit neanunțată la mine acasă. A intrat val-vârtej și l-a găsit pe Victor citind ziarul în sufragerie.

— Deci e adevărat! Mamă… cum poți?

Victor s-a ridicat politicos:

— Bună seara, Irina. Mă bucur să te cunosc.

Irina l-a privit rece:

— Nu cred că e cazul să ne bucurăm.

Am încercat să-i explic cât de mult înseamnă Victor pentru mine, dar ea nu voia să audă nimic.

— Dacă alegi să fii cu el, eu nu mai vin pe aici!

A plecat trântind ușa. Am rămas singură cu Victor și cu un gol imens în suflet.

— Poate are dreptate… Poate n-ar trebui…

Victor m-a privit blând:

— Dacă renunți acum, vei regreta toată viața. Eu pot pleca dacă asta te face fericită… Dar nu cred că asta vrei cu adevărat.

Am stat toată noaptea gândindu-mă la ce trebuie să fac. Dimineața am ieșit afară; ploua din nou mărunt. M-am dus la Irina acasă și am bătut la ușă.

— Mamă… Nu pot trăi fără tine în viața mea. Dar nici fără Victor nu pot trăi fericită. Te rog… încearcă măcar să-l cunoști.

Irina a izbucnit în lacrimi și m-a îmbrățișat strâns.

Au trecut luni bune până când lucrurile s-au liniștit. Oamenii din bloc încă mai șușotesc uneori când trec pe lângă noi, dar nu-mi mai pasă. Irina vine acum des la noi; chiar și copiii ei îl plac pe Victor — îi citește povești și le arată cum se face dulceața adevărată.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine alegând dragostea în locul liniștii aparente dictate de ceilalți. Dar când îl privesc pe Victor dimineața, când îmi aduce cafeaua la pat și îmi zâmbește ca nimeni altcineva de ani buni… știu că am ales corect.

Oare câți dintre noi renunță la fericire doar pentru că le e teamă de gura lumii? Și dacă azi ai avea curajul să alegi pentru tine — ai face-o?