Umbrele din sufletul meu: Povestea unei prietenii interzise

— Ce faci acolo, Vlad? Nu vezi că nu e treaba ta? vocea lui Rareș, liderul găștii din clasă, răsună peste curtea liceului, tăind aerul ca un cuțit. M-am oprit, cu inima bătându-mi nebunește. Irina stătea pe banca de lângă gard, cu genunchii la piept și obrajii scăldați în lacrimi. Ploua mărunt, iar părul ei blond i se lipise de față.

Nu știam ce să fac. Eram nou în școală, abia mutat cu familia dintr-un sat uitat de lume, și deja simțeam privirile tuturor pe spatele meu. Dar nu puteam să trec mai departe. M-am apropiat încet și i-am întins batista mea veche, brodată de bunica.

— Hei… ești bine? am întrebat încet, ignorând chicotelile din spate.

Irina s-a uitat la mine cu ochii roșii și a luat batista fără să spună nimic. Am simțit cum Rareș și ceilalți se apropie amenințător.

— Las-o, mă! Nu vezi că nu vrea să vorbească cu nimeni? a zis Andreea, colega lor, cu o voce tăioasă.

— Poate nu vrea să vorbească cu voi, dar cu mine poate vrea, am răspuns, surprinzându-mă pe mine însumi cu curajul meu.

A fost prima dată când am simțit că nu mai pot să tac. În satul meu, dacă vedeai pe cineva la necaz, te opreai și-l ajutai. Aici, la oraș, lumea părea să se uite doar la sine.

După câteva minute, ceilalți s-au îndepărtat bombănind. Am rămas doar eu și Irina. A început să-mi povestească printre sughițuri că părinții ei divorțează și că mama ei vrea să se mute în alt oraș. Nu avea pe nimeni cu care să vorbească. Am ascultat-o în tăcere, simțind cum fiecare cuvânt al ei îmi apasă sufletul.

În zilele următoare am început să vorbim tot mai mult. O ajutam la teme, mergeam împreună acasă și râdeam de glumele proaste ale profesorului de chimie. Dar nu toți vedeau cu ochi buni prietenia noastră.

Într-o seară, când am ajuns acasă mai târziu decât de obicei, tata m-a întâmpinat la ușă cu fața întunecată.

— Unde ai fost? De ce vii acasă la ora asta?

— Am stat cu o colegă… are probleme acasă și… am vrut doar să o ajut.

— O colegă? Cine? Irina aia? Ai grijă, Vlad! Nu vreau să te bagi în problemele altora! Noi avem destule pe cap!

Am simțit cum mă sufoc între pereții casei noastre mici. Mama încerca să mă apere:

— Lasă-l, Gheorghe! E băiat bun. Dacă poate ajuta pe cineva, de ce să nu o facă?

Dar tata era neînduplecat. În satul nostru nu se amesteca nimeni în treburile altora fără să fie întrebat. Aici însă, totul era altfel. Și eu eram altfel.

La școală, Rareș și gașca lui au început să mă evite. Au apărut zvonuri că eu și Irina suntem împreună doar ca să-i fac în ciudă lui Rareș, care fusese îndrăgostit de ea. Au început să-i trimită mesaje urâte Irinei și să mă ironizeze pe la spate.

Într-o zi, am găsit un bilețel pe bancă: „Țărane, vezi-ți de treabă! Nu ai ce căuta printre noi!”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am dus direct la Irina și i-am arătat bilețelul.

— Nu-i băga în seamă, Vlad! Sunt doar niște frustrați! mi-a spus ea, dar vocea îi tremura.

În acea după-amiază am decis să mergem împreună la dirigintă. I-am povestit totul: despre bilețele, despre mesaje, despre presiunea pe care o simțeam amândoi.

— Știți ce cred eu? a spus doamna dirigintă după ce ne-a ascultat răbdătoare. Cred că sunteți mai maturi decât toți ceilalți din clasă la un loc. Dar trebuie să aveți grijă… lumea nu e mereu pregătită pentru bunătate.

Cuvintele ei mi-au rămas întipărite în minte mult timp după aceea.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Tata a aflat că am fost la dirigintă și a izbucnit:

— Ce-ai făcut? Acum toată lumea o să creadă că familia noastră e una de pârâcioși! Nu ți-am spus eu să nu te bagi?

Am plecat trântind ușa camerei mele și m-am prăbușit pe pat. Am plâns în pernă ca un copil mic. Nu înțelegeam de ce e atât de greu să fii bun.

A doua zi dimineață m-am dus la școală cu capul sus. Irina m-a întâmpinat la poartă și mi-a zâmbit timid.

— Mulțumesc că ai avut curaj pentru amândoi…

Nu i-am răspuns nimic atunci. Dar în sufletul meu știam că nu regret nimic.

Au trecut luni de atunci. Zvonurile s-au stins încet-încet. Unii colegi au început să ne privească altfel; chiar și Rareș a venit într-o zi la mine și mi-a spus:

— Poate că n-am fost corect cu tine… Scuze!

Nu știu dacă lumea s-a schimbat sau dacă noi ne-am schimbat. Dar știu sigur că uneori trebuie să plătești un preț pentru bunătate.

Mă întreb adesea: dacă aș fi trecut mai departe atunci, fără să mă opresc lângă banca Irinei, cum ar fi fost viața mea acum? Merită oare să fii bun într-o lume care pare că te pedepsește pentru asta?