Umbre peste casa noastră: Lupta Anei pentru familia lui Radu

— Nu mai suport, Ana! Nu mai vreau să mă întorc acasă! vocea lui Radu răsuna în urechile mele, spartă de lacrimi și furie. Era a treia oară în săptămâna aceea când îl găseam pe banca din spatele blocului, cu genunchii la piept și privirea pierdută. Mă așezam lângă el, încercând să-i transmit că nu e singur, deși știam că nu pot înțelege pe deplin ce simte.

Radu avea opt ani, ca și mine. Locuiam în același bloc dintr-un cartier vechi din Ploiești, unde pereții subțiri lăsau să se audă fiecare ceartă, fiecare suspin. Părinții lui, doamna Mariana și domnul Viorel, se certau aproape zilnic. La început, credeam că așa e la toată lumea. Dar la noi acasă, mama și tata se mai contraziceau doar din când în când, niciodată cu țipete sau uși trântite.

Într-o zi de joi, după școală, l-am găsit pe Radu cu ochii roșii. — Ce s-a întâmplat? am întrebat încet.

— Tata a plecat iar. Mama a zis că nu-l mai vrea înapoi. Și… și cred că o să divorțeze. Mi-a spus să nu spun la nimeni, dar nu mai pot! a izbucnit el.

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i spun. Îmi venea să plâng și eu, dar trebuia să fiu tare pentru el. — O să fie bine, Radu. O să-i ajutăm să se împace!

Nu știam cum, dar eram hotărâtă. În seara aceea, am stat mult timp trează, ascultând cum mama pregătea cina și tata citea ziarul. M-am întrebat cum ar fi dacă într-o zi unul dintre ei ar dispărea. M-am speriat.

A doua zi, am mers la Radu acasă sub pretextul că avem teme împreună. Doamna Mariana avea ochii umflați de plâns și mi-a zâmbit forțat. — Ana, ai grijă de el, da? mi-a șoptit la ureche.

În camera lui Radu era frig și dezordine. El stătea pe pat și se juca absent cu un soldățel de plastic. — Dacă părinții tăi s-ar certa mereu, ce ai face? m-a întrebat brusc.

— Aș încerca să-i fac să vorbească frumos unul cu altul… Poate dacă le-am scrie o scrisoare?

Ochii lui s-au luminat pentru o clipă. — Scrisoare? Dar ce să le spunem?

— Să le amintim de lucrurile frumoase pe care le-au trăit împreună. Poate au uitat…

Am scris împreună o scrisoare stângace, cu greșeli de ortografie și desene naive: „Vă rugăm să nu vă certați. Ne place când râdeți împreună. Vrem să fim toți fericiți.” Am pus-o pe masa din bucătărie și am fugit afară.

Seara, Radu mi-a dat mesaj: „Mama a plâns când a citit scrisoarea. Tata nu a zis nimic.”

Zilele au trecut greu. Certurile au continuat, uneori mai tăcute, alteori mai violente. Într-o sâmbătă dimineață, l-am găsit pe Radu la ușa mea, cu valiza în mână.

— Mama zice că plecăm la bunici la țară. Tata rămâne aici.

Am simțit cum mi se rupe inima pentru el. L-am îmbrățișat strâns și i-am promis că o să-l vizitez la bunici.

La țară, Radu părea mai liniștit, dar ochii lui nu mai aveau sclipirea de altădată. Într-o după-amiază, stând pe prispa casei bătrânești, mi-a spus:

— Crezi că e vina mea? Dacă nu mă nășteam eu, poate nu se certau…

— Nu spune asta! Nu e vina ta! am răspuns revoltată.

Dar știam că mulți copii gândesc așa când părinții lor se despart. Am încercat să-l fac să râd, i-am povestit bancuri și am inventat jocuri noi. Dar tristețea rămânea acolo, ca o umbră care nu voia să plece.

Într-o zi, doamna Mariana a venit la noi acasă să vorbească cu mama mea. Am ascultat pe furiș discuția lor:

— Nu mai pot, Lidia… Viorel nu vrea să schimbe nimic. Totul e pe umerii mei: serviciu, copilul… Simt că mă sufoc!

— Poate ar trebui să mergeți la un consilier… Să vorbiți cu cineva care știe cum să vă ajute.

— Am încercat… Viorel zice că nu are nevoie de psihologii ăștia moderni.

Mi-am dat seama atunci cât de greu e pentru adulți să ceară ajutor sau să recunoască că au nevoie de el.

Vara aceea a trecut greu pentru noi toți. Radu venea rar în oraș; când venea, era mereu mai tăcut. Încercam să-l fac să uite pentru câteva ore de problemele de acasă: mergeam cu bicicletele prin parc sau ne jucam cu ceilalți copii din bloc.

Într-o zi de toamnă, Radu mi-a spus:

— Mama vrea să divorțeze oficial. Tata a început să bea mai mult… Nu știu ce o să fie cu noi.

Nu aveam răspunsuri pentru el. Doar îl țineam de mână și îi promiteam că orice s-ar întâmpla, eu voi fi acolo.

Anii au trecut și familia lui Radu s-a destrămat încet-încet. El a rămas cu mama lui la țară; tatăl lui a dispărut din peisaj. Am rămas prieteni buni, dar amândoi eram schimbați pentru totdeauna.

M-am întrebat adesea dacă am făcut destul pentru el sau dacă era ceva ce puteam face diferit. Poate că uneori dragostea și prietenia nu sunt suficiente ca să salvezi o familie care se destramă sub greutatea problemelor nespuse.

Oare câți copii din România trăiesc drama asta în fiecare zi? Și ce putem face noi ceilalți ca să le fim sprijin adevărat?