Umbre între pereții casei: Povestea unei familii sfâșiate de neîncredere

— Nu mai pot să stau aici, mamă! Nu vezi ce face Lucia cu noi? Ne rupe bucățică cu bucățică!
Vocea mi-a tremurat, iar mâinile mi s-au strâns în pumni pe marginea mesei din bucătărie. Mama, cu ochii roșii de la plâns, a încercat să mă liniștească, dar nici ea nu mai avea putere. În aer plutea un miros greu de supă uitată pe foc și de amărăciune.

Totul a început într-o duminică, când mătușa Lucia a venit la noi cu o față prefăcută, aducând o tavă de cozonac. A lăsat-o pe masă și, cu un zâmbet strâmb, a început să vorbească despre rudele care „nu știu să fie oameni” și „țin totul doar pentru ei”. Tata a încercat să schimbe subiectul, dar Lucia era ca un buldog: nu lăsa nimic să-i scape.

— Știți voi mai bine cum e să ai totul și să nu dai nimic! a zis ea, uitându-se direct la mama.

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Nu era prima dată când auzeam astfel de acuzații, dar acum le spunea în față, fără rușine. După ce a plecat, liniștea s-a așternut ca o pătură grea peste noi. Tata s-a retras în camera lui, mama s-a apucat să spele vasele cu mișcări mecanice, iar eu am rămas pe scaun, cu ochii în gol.

În zilele următoare, zvonurile s-au răspândit ca focul. Vecina de la doi, doamna Stanciu, m-a oprit pe scară:

— Giulia, e adevărat că nu vreți să vă ajutați rudele? Că țineți banii ascunși?

Am simțit cum mă sufoc. Nu aveam niciun ban ascuns. Tata lucra la fabrica de mobilă din oraș, iar mama făcea curățenie la școală. Abia ne ajungeau banii de la o lună la alta. Dar nimeni nu voia să audă adevărul. Toți ascultau doar ce spunea Lucia.

Într-o seară, tata a venit acasă mai târziu ca de obicei. Avea ochii obosiți și umerii căzuți.

— M-au chemat la birou. Șeful zice că a auzit că am bani negri… De unde să știe el? Cine crezi că a spus?

Am știut imediat: Lucia. Ea avea gura mare și nu se temea să arunce cu noroi. Tata a trântit ușa camerei și nu a mai ieșit până dimineața.

Începusem să mă cert cu mama aproape zilnic. Ea încerca să fie împăciuitoare:

— E sora mea, Giulia… Poate are și ea necazuri.

— Necazuri? Să ne distrugă pe noi e soluția?

Nopțile nu mai dormeam. Mă întrebam ce-am făcut greșit, de ce trebuie să fim ținta atâtor vorbe urâte. Prietenele mele mă evitau la școală. Profesorii mă priveau ciudat. Simțeam că toată lumea mă judecă pentru ceva ce nu făcusem.

Într-o zi, am găsit-o pe mama plângând în baie. Am îmbrățișat-o strâns.

— Nu mai pot, Giulia… Mă simt vinovată pentru tot.

Atunci am decis că trebuie să fac ceva. Am mers direct la Lucia acasă. M-a primit cu un zâmbet fals.

— Ce vrei, fată?

— Vreau să știu de ce faci asta! De ce ne urăști atât?

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit:

— Pentru că voi aveți totul! Eu am rămas singură după ce m-a părăsit bărbatul meu! Nimeni nu mă ajută! Voi niciodată nu m-ați întrebat dacă am nevoie de ceva!

Am rămas fără cuvinte. Nu știam că suferința ei era atât de mare. Dar oare asta îi dădea dreptul să ne distrugă?

— Lucia, dacă ai fi spus… Am fi ajutat! Dar tu ai ales să ne faci rău.

A izbucnit în plâns și m-a dat afară din casă.

Câteva zile nu am mai auzit nimic despre ea. Apoi, într-o dimineață, mama a primit un telefon: Lucia fusese internată la spital după o criză nervoasă. Am mers împreună la ea. Era slabă și palidă.

— Îmi pare rău… am greșit… Nu știam cum altfel să cer ajutor…

Mama a plâns lângă patul ei și i-a promis că nu o va lăsa singură. Tata a fost mai greu de convins, dar până la urmă a acceptat să-i dea o mână de ajutor.

Viața noastră nu s-a întors imediat la normal. Zvonurile au continuat o vreme, dar încet-încet lumea a uitat. Eu am învățat că uneori oamenii rănesc din durere, nu din răutate.

Acum stau în camera mea și mă gândesc: Oare câte familii se destramă din cauza unor vorbe nespuse sau a unor suferințe ascunse? Oare cât de greu e să cerem ajutor înainte să fie prea târziu?