Umbra unei prietenii pierdute: Povestea mea cu Irina

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună în bucătărie, unde abia apucasem să-mi torn o cafea. — Nu se poate să vină iar la noi, cu copilul ăla care nu face decât să țipe și să vrea atenție non-stop!

Am rămas cu cana în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. Irina urma să vină din nou la noi, cu fetița ei de doi ani, Mara. De când devenise mamă, Irina nu mai era aceeași. Nu mai vorbea decât despre Mara, nu mai posta decât poze cu Mara, nu mai ieșea fără Mara. Prietenia noastră părea să se fi transformat într-un fel de babysitting prelungit.

— Vlad, e prietena mea din liceu… Ce vrei să fac? Să-i spun să nu mai vină?

— Nu știu, Ana. Dar nu mai suport. Nu putem avea o discuție normală, nu putem sta liniștiți în casă. Copilul ăla urlă, sparge, vrea tot timpul ceva. Și Irina… parcă nici nu te mai vede pe tine. E doar Mara și atât.

M-am uitat la el și am simțit un val de furie și vinovăție. Avea dreptate? Sau era doar el prea rigid? Îmi era dor de Irina cea veche, cea care râdea cu mine la o cafea, care mă suna noaptea să-mi povestească despre un tip nou sau despre ce prostie a făcut la muncă. Acum, totul era despre copil.

În acea după-amiază, am deschis Facebook-ul și am început să derulez. Poze cu Mara la plimbare. Mara la grădiniță. Mara cu o fundiță nouă. Mara dormind. Pe Instagram, la fel. Pe WhatsApp, poza de profil: Mara zâmbind larg. Parcă nici nu mai exista Irina. Era doar mama Marei.

Am oftat și am scris un mesaj: „Hei, Irina, vii azi pe la noi?”

Răspunsul a venit instant: „Sigur! Mara abia așteaptă să se joace cu jucăriile Anei!”

Nu era vorba despre mine. Era vorba despre Mara.

Seara, când au ajuns, Vlad s-a retras în dormitor sub pretextul că are de lucru. Eu am încercat să port o discuție cu Irina, dar totul se întorcea la copil:

— Azi a spus pentru prima dată „mama” clar! — mi-a spus Irina cu ochii strălucind.

— Ce drăguț! — am încercat eu să zâmbesc.

— Și uite ce rochiță i-am luat! — a scos telefonul și mi-a arătat zeci de poze.

Mara a început să plângă pentru că nu găsea o păpușă anume. Irina s-a ridicat imediat și a început să răscolească prin cutia cu jucării a fiicei mele.

— Poate ar trebui să o lași puțin să se joace singură… — am îndrăznit eu timid.

Irina s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva monstruos.

— Cum adică? E mică! Are nevoie de mine!

Am tăcut. Nu era loc de discuții.

După ce au plecat, Vlad a ieșit din dormitor:

— Ana, nu mai pot. Nu vreau să fiu rău, dar nu mai suport haosul ăsta. Nu putem avea și noi liniște în casă?

M-am simțit prinsă între două lumi: loialitatea față de prietena mea și liniștea familiei mele. În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate momentele în care Irina fusese acolo pentru mine: când mi-a murit tata, când am avut probleme la facultate, când m-am certat cu Vlad prima dată. Dar acum… parcă nu mai era loc pentru mine în viața ei.

A doua zi i-am scris Irinei un mesaj lung. I-am spus că simt că ne-am îndepărtat, că mi-e dor de ea, că aș vrea să putem vorbi și despre altceva decât despre Mara. Răspunsul ei m-a durut:

„Ana, nu înțelegi prin ce trec. Mara e totul pentru mine acum. Dacă nu poți accepta asta… poate ar trebui să ne vedem mai rar.”

Am plâns ca un copil. M-am simțit trădată și abandonată. Dar oare eu eram cea egoistă? Sau ea? Sau pur și simplu viața ne schimbase pe amândouă?

Au trecut luni în care nu ne-am mai văzut deloc. Am urmărit-o pe Irina doar din umbră, pe rețelele sociale. Era fericită? Sau doar se ascundea după pozele cu Mara?

Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Ana, îmi pare rău dacă te-am rănit.” Atât.

Am stat mult pe gânduri înainte să-i răspund. Poate că unele prietenii nu supraviețuiesc tuturor etapelor vieții. Poate că maternitatea schimbă totul — sau poate doar scoate la iveală ceea ce era deja acolo.

Acum mă întreb: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru a păstra o prietenie? Și când e momentul să acceptăm că uneori trebuie să mergem mai departe?