Umbra unei case moștenite: Povestea unei iubiri frânte de secrete
— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul, Vlad? Vocea Adelei tremura, iar ochii ei căprui mă priveau cu o durere pe care nu o mai văzusem niciodată. Eram în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, iar ploaia bătea în geamuri ca și cum ar fi vrut să ne acopere cu zgomotul ei tot ce nu puteam spune.
Nu știam ce să răspund. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o va auzi și ea. Adevărul era simplu: moștenisem casa bunicilor din Sinaia, dar îi ascunsesem asta. Nu voiam ca Adela să creadă că tot ce avem e datorită norocului meu, nu muncii noastre. Dar minciuna a crescut ca un zid între noi.
Totul a început într-o seară de octombrie, când ne-am întâlnit la o petrecere la Irina, colega mea de la facultate. Adela era acolo cu sora ei, Mara, și râdea cu poftă la o glumă spusă de cineva din grup. M-am apropiat timid și am început să vorbim despre filmele vechi românești. Am simțit imediat că e altfel decât celelalte fete pe care le cunoscusem: sinceră, caldă, fără pretenții.
— Și tu unde stai? m-a întrebat ea atunci, cu ochii mari și curioși.
— În chirie, pe lângă Piața Muncii, am mințit fără să clipesc. Nu știu de ce am făcut-o. Poate pentru că mi-era teamă că, dacă ar fi aflat că am o casă la munte, ar fi crezut că sunt genul acela de băiat care nu știe ce înseamnă să lupți pentru fiecare leu.
Am început să ne vedem tot mai des. Ieșeam la plimbări prin Herăstrău, mergeam la filme la cinematograful Gloria și visam împreună la o viață simplă, dar fericită. Adela lucra ca educatoare la o grădiniță din Drumul Taberei și adora copiii. Eu eram încă student la Arhitectură și făceam proiecte mici pentru a mă întreține.
După un an, ne-am mutat împreună într-o garsonieră modestă. Era greu, dar eram fericiți. Seara stăteam pe canapea și visam cu ochii deschiși: „Cândva o să avem și noi casa noastră”, spunea Adela cu speranță.
Dar eu știam că deja aveam acea casă. O moștenisem după ce bunicii mei muriseră într-un accident stupid pe DN1. Casa era veche, dar frumoasă, cu grădină mare și vedere spre munți. O țineam goală, mergeam acolo doar din când în când să aerisesc și să repar câte ceva.
Minciuna mea a devenit tot mai greu de dus. Mama mă presa să-i spun Adelei adevărul:
— Vlad, nu poți construi nimic pe minciună! O să te coste mai mult decât crezi.
Dar eu mă încăpățânam:
— Dacă mă iubește cu adevărat, nu are nevoie să știe totul acum.
Adevărul a ieșit la iveală într-o zi de primăvară. Fratele meu, Radu, a venit pe neașteptate în vizită și a scos vorba despre casa din Sinaia chiar în fața Adelei:
— Vlad, ai mai fost pe la casa bunicilor? Ai reparat acoperișul?
Adela s-a uitat la mine șocată:
— Ce casă? Despre ce vorbește?
Am încercat să mă eschivez, dar era prea târziu. Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi. Adela s-a simțit trădată:
— Cum ai putut să-mi ascunzi asta atâta timp? Ce altceva mi-ai mai ascuns?
Am încercat să-i explic:
— Nu voiam să crezi că tot ce avem e datorită banilor mei… Am vrut să construim ceva împreună!
Dar pentru ea nu conta motivul. Minciuna era prea mare ca să poată fi trecută cu vederea.
S-au adunat certuri peste certuri. Mara a încercat să o convingă să mă ierte:
— Vlad te iubește, Adela! Toți greșim uneori…
Dar mama Adelei era categorică:
— Dacă te-a mințit cu asta, cine știe cu ce altceva te va mai minți?
Am început să ne îndepărtăm unul de celălalt. Eu mă refugiam în proiecte și nopți nedormite; Adela se arunca în muncă la grădiniță și petrecea tot mai mult timp cu sora ei.
Într-o seară ploioasă ca aceea în care ne-am cunoscut, Adela a venit acasă cu ochii roșii:
— Nu mai pot, Vlad. Nu pot trăi cu gândul că nu te cunosc cu adevărat.
A plecat fără să privească înapoi. Am rămas singur în garsoniera noastră mică, cu pereții încărcați de amintiri și regrete.
Au trecut luni de atunci. Casa din Sinaia e tot acolo, goală și rece ca sufletul meu. Uneori merg acolo și mă întreb dacă aș fi avut curajul să-i spun adevărul de la început, oare am fi fost acum fericiți?
Poate că uneori adevărul doare mai puțin decât minciuna spusă din dragoste. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Merită iubirea noastră riscul sincerității absolute?