Umbra unei alegeri: Povestea mea de tată fugar

— Nu poți să pleci acum, Vlad! Nu acum, când am cea mai mare nevoie de tine! vocea Ioanei răsuna în capul meu, chiar și după ce am trântit ușa în urma mea. Ploua cu găleata în acea seară de octombrie, iar pașii mei răsunau pe asfaltul ud ca niște bătăi de inimă disperate. Aveam 32 de ani, un job la fabrica de mobilă din marginea orașului și o soție însărcinată cu tripleți. Trei copii dintr-o dată. Trei vieți pentru care nu mă simțeam pregătit nici măcar să respir.

Am fugit. Am fugit ca un laș, cu rucsacul aruncat pe umăr și portofelul gol. N-am avut curajul să mă uit înapoi. Nici măcar când am ajuns la gară și am văzut trenul spre București, nu m-am gândit la ce las în urmă. Am urcat și am lăsat totul în urmă: casa noastră mică din Făgăraș, mirosul de pâine caldă pe care Ioana îl aducea în fiecare sâmbătă dimineața, râsul ei când îi spuneam glume proaste.

Anii au trecut ca niște frunze purtate de vânt. Am muncit pe unde am apucat: la construcții, la o spălătorie auto, chiar și ca paznic de noapte la un depozit. N-am avut niciodată curajul să sun acasă. Mi-era teamă că Ioana nu va răspunde sau, mai rău, că va răspunde și-mi va spune că nu mai vrea să audă de mine. În fiecare an, pe 15 aprilie, ziua când ar fi trebuit să se nască tripleții, mă trezeam cu un nod în gât și o dorință nebună să mă întorc.

Într-o zi, după aproape zece ani, am primit un mesaj pe Facebook de la fratele meu, Sorin: „Vlad, Ioana e bolnavă. Copiii întreabă de tine.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am stat ore întregi cu telefonul în mână, citind și recitind mesajul. M-am hotărât să mă întorc.

Când am ajuns în Făgăraș, totul părea mai mic. Casele, străzile, chiar și oamenii. M-am oprit în fața casei noastre vechi. Poarta era ruginită, iar gardul avea scânduri lipsă. Am bătut timid la ușă. Mi-a deschis o fată înaltă, cu ochi verzi — ochii mei. M-a privit lung, fără să spună nimic.

— Tu ești Vlad? a întrebat ea într-un final.

— Da… eu sunt tatăl tău.

A tăcut câteva secunde care mi s-au părut ani.

— Mama nu vrea să te vadă. Dar poți intra dacă vrei să-i cunoști pe frații mei.

Am pășit în holul casei ca un străin. Pe perete erau poze cu trei copii: două fete și un băiat. Toți semănau cu mine într-un fel sau altul. În sufragerie, băiatul — Radu — stătea cu ochii în telefon, iar cealaltă fată — Ana — citea o carte.

— El e tata? a întrebat Radu fără să ridice privirea.

— Da, a răspuns fata care mi-a deschis ușa — Maria.

Ana a lăsat cartea jos și m-a privit fix:

— De ce ai plecat?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Am încercat să spun ceva, dar cuvintele nu voiau să iasă.

— Pentru că mi-a fost frică… Pentru că am crezut că nu sunt destul de bun… Pentru că am fost un laș.

Radu a oftat și a ieșit din cameră fără să spună nimic. Maria s-a așezat pe canapea și m-a privit cu ochii umezi:

— Mama a plâns mult după tine. A muncit zi și noapte ca să ne crească singură. N-ai idee cât de greu i-a fost.

Am simțit cum mă sufoc de rușine și vinovăție. Am încercat să le spun cât de mult mi-au lipsit, dar nu părea să conteze. Pentru ei eram doar un străin care a apărut după zece ani de absență.

Seara, Ioana a venit acasă. M-a privit rece, cu ochii roșii de oboseală.

— Ce cauți aici?

— Am venit să-mi văd copiii… Să-mi cer iertare…

— Iertarea nu se cere cu vorbe, Vlad. Se câștigă cu fapte. Dar nu știu dacă mai ai loc aici.

Am dormit pe canapea în acea noapte. Dimineața am găsit un bilet pe masă: „Nu poți repara zece ani într-o zi.”

Am rămas în oraș. Am început să lucrez la aceeași fabrică unde lucrasem înainte să plec. În fiecare zi încercam să le fiu aproape copiilor mei: îi duceam la școală, le făceam pachețelul, îi ajutam la teme când mă lăsau. La început mă priveau cu suspiciune sau indiferență. Dar încet-încet, Maria a început să-mi zâmbească dimineața; Ana mi-a cerut ajutorul la matematică; iar Radu mi-a spus într-o zi:

— Dacă tot ai venit… poate mergem la fotbal sâmbătă?

Ioana încă nu mă putea privi în ochi prea mult timp. Dar într-o seară m-a întrebat:

— De ce te-ai întors cu adevărat?

— Pentru că nu mai pot trăi cu regretul… Pentru că vreau să fiu tatăl lor… Pentru că încă te iubesc.

A oftat adânc și a plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni de zile până când am simțit că fac parte din nou din familie. Dar rana rămâne acolo — între mine și copiii mei, între mine și Ioana. Uneori îi surprind privindu-mă ca pe un străin care le-a invadat viața.

M-am întrebat mereu: oare pot fi iertat cu adevărat? Oare timpul vindecă tot sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru greșelile mari din viață. Dar dacă ați fi în locul meu… ce ați face? Ați avea curajul să vă întoarceți sau ați fugi pentru totdeauna?