Umbra Trecutului: Povestea unei Mame Singure la 70 de Ani

— Irina, nu vrei să mai stai puțin? Am făcut plăcinta ta preferată…

Vocea mea răsună slabă în bucătăria mică, cu miros de mere coapte și scorțișoară. Irina își strânge geanta la piept, evitându-mi privirea. E grăbită, ca de obicei. În spatele ei, ginerele meu, Marius, își verifică telefonul, nerăbdător.

— Mamă, am zis că venim doar o oră. Trebuie să ajungem acasă, copiii au teme, iar eu am de lucru diseară, spune Irina, încercând să-și ascundă iritarea.

Mă uit la ceas. Trecuseră doar 40 de minute de când au intrat pe ușă. Îmi mușc buza și încerc să nu plâng. Nu vreau să par slabă, nu vreau să le stric ziua. Dar inima mea se strânge ca o floare ofilită.

— Înțeleg… poate data viitoare, murmur eu, încercând să zâmbesc.

După ce pleacă, liniștea cade peste apartamentul meu ca o pătură grea. Mă așez la masa din bucătărie și privesc plăcinta neatinsă. Mă simt invizibilă. De când a murit soțul meu, Ion, acum șapte ani, zilele mele se scurg una după alta, toate la fel: televizorul bâzâie în fundal, vecinii trec pe palier fără să salute, iar telefonul sună tot mai rar.

Irina vine din ce în ce mai puțin. Are viața ei: serviciu, copii adolescenți, un soț care nu m-a plăcut niciodată. De fiecare dată când îi aud vocea la telefon, simt că trebuie să mă justific pentru fiecare minut pe care i-l cer.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, nu mai rezist și o sun.

— Irina… ai putea să vii mâine? Mi-e tare dor de tine…

— Mamă, nu pot! Am ședință la școală cu Vlad și apoi trebuie să-l duc pe Radu la fotbal. Nu poți să te descurci singură? Ce s-a întâmplat?

Ezit. Nu s-a întâmplat nimic grav. Doar că mi-e frică. Frică de noapte, de tăcere, de gândurile care nu mă lasă să dorm.

— Nimic… doar voiam să te văd.

— O să vin duminică, bine? Dar nu promite nimic…

Închid telefonul și plâng în pernă ca un copil. Mă simt vinovată că îi cer prea mult. Când eram tânără și mama mea îmbătrânea, mă enervam când mă suna prea des. Acum înțeleg totul.

Într-o zi, primesc o scrisoare de la primărie: chiria se va mări. Pensia mea abia ajunge pentru medicamente și facturi. Îmi fac curaj și îi spun Irinei.

— Mamă, nu pot să te ajut financiar acum! Știi cât ne costă școala băieților? Poate ar trebui să te gândești la un azil…

Cuvintele ei mă lovesc ca o palmă peste față.

— Un azil? Irina… eu nu sunt încă atât de bătrână! Pot avea grijă de mine!

— Nu zic asta ca să te rănesc! Dar nu poți trăi singură la nesfârșit…

M-am simțit trădată. Eu am crescut-o singură după ce Ion a plecat ani întregi la muncă în Italia. Am muncit două joburi ca să aibă tot ce-i trebuie. Acum sunt doar o povară?

În zilele următoare, mă retrag tot mai mult în mine. Vecina de palier, tanti Viorica, încearcă să mă scoată din casă:

— Hai la biserică cu mine duminică! O să-ți prindă bine!

Refuz politicos. Nu vreau să văd privirile celorlalți bătrâni care par împăcați cu singurătatea lor. Eu nu pot accepta asta.

Într-o seară, primesc un telefon neașteptat de la nepotul meu cel mic:

— Bunico, pot veni mâine la tine? Am nevoie de ajutor la matematică!

Inima mi se umple de bucurie. Gătesc supa lui preferată și pregătesc masa ca pe vremuri. Când intră pe ușă, îl iau în brațe strâns.

— Bunico… ești bine? Pari tristă…

Îi zâmbesc și îi spun că sunt doar obosită. Dar el vede dincolo de cuvinte.

— Să știi că mie îmi place la tine! Și mama zice că e greu uneori… dar te iubește!

După ce pleacă, rămân pe gânduri. Poate că nu sunt chiar atât de singură cum cred. Poate că am nevoie să accept că viața Irinei e altfel acum și că dragostea ei nu se mai arată ca înainte.

Într-o duminică însorită, Irina vine singură la mine.

— Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit cu vorbele mele despre azil. Sunt obosită și uneori simt că nu fac față tuturor lucrurilor…

O privesc cum își frământă mâinile și văd în ochii ei aceeași teamă pe care o simt și eu: frica de a nu fi suficient pentru cei dragi.

— Irina… eu nu vreau decât să știu că mă iubești. Nu vreau bani sau cadouri. Doar să știu că mai contez pentru tine.

Ea mă ia în brațe și plângem amândouă. Pentru prima dată după mult timp simt că nu mai sunt invizibilă.

Acum încerc să-mi găsesc rostul altfel: citesc mai mult, merg la plimbare cu Viorica și îi ajut pe nepoți cu temele când pot. Nu e ușor să accepți că rolul tău în familie se schimbă odată cu vârsta. Dar poate că iubirea adevărată înseamnă să-i lași pe ceilalți să fie liberi și totuși să rămâi aproape.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu frica de a fi o povară pentru cei dragi? Cum putem găsi echilibrul între nevoia noastră de afecțiune și libertatea copiilor noștri? Poate aveți un sfat sau o poveste asemănătoare…