Umbra Trecutului: Povestea unei Familii din București

— Mamă, iar nu avem pâine? vocea lui Radu răsună în bucătărie, spartă de frigul care pătrundea pe sub ușă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile roșii de la apa rece. Nu mai aveam nici gaz, nici curent, iar tata nu se întorsese de două zile. În apartamentul nostru din Drumul Taberei, tăcerea era mai apăsătoare decât orice ceartă.

— O să găsim ceva, îi spun încercând să-mi ascund tremurul vocii. Dar știam că nu mai aveam nimic. Nici bani, nici speranță. Doar datorii și promisiuni goale.

În acea seară, când am ieșit să arunc gunoiul, am găsit un plic alb pe preș. Pe el scria doar „Pentru tine”. L-am luat cu mâinile înghețate și l-am deschis în grabă, cu inima bătându-mi nebunește. Înăuntru era o hârtie împăturită și o bancnotă de 500 de lei. Pe hârtie, cineva scrisese cu litere mari: „Nu renunța! Speranța vine când te aștepți mai puțin.”

Am simțit că mă prăbușesc pe hol. M-am uitat în jur, dar nu era nimeni. Cine ar fi putut face asta? O vecină? Un necunoscut? Am intrat în casă și am ascuns plicul sub puloverul vechi, fără să spun nimic copiilor. Radu și sora lui, Ana, se uitau la mine cu ochi mari, flămânzi și obosiți.

— Ce-ai acolo? întreabă Ana suspicioasă.

— Nimic, doar niște hârtii de la asociație, am mințit eu. Nu voiam să le dau speranțe deșarte.

Noaptea aceea a fost prima în care am dormit fără să plâng. Dar dimineața a venit cu alte griji. Tata s-a întors mahmur, mirosind a alcool și a tutun ieftin.

— Ai făcut rost de bani? m-a întrebat fără să mă privească.

— Nu încă, i-am răspuns scurt.

— Atunci ce tot stai? Du-te și caută! Știi bine că nu ne ajută nimeni!

M-am uitat la el cu ură și milă. Fusese cândva un om bun, dar șomajul și băutura îl transformaseră într-o umbră agresivă. Copiii îl evitau, iar eu mă simțeam captivă între neputință și rușine.

În ziua aceea am mers la piață și am cumpărat pâine, lapte și câteva mere. Am simțit privirile vânzătoarei când am plătit cu bancnota mare. M-am gândit dacă nu cumva știa ceva despre plicul misterios.

Seara, când copiii au adormit, am scos din nou scrisoarea. Am citit-o de zeci de ori. Cineva acolo știa prin ce trecem. Cineva credea că merităm o șansă.

A doua zi, la școală, Ana s-a întors plângând acasă.

— Mami, fetele râd de mine că port aceleași haine ca anul trecut! Nu vreau să mă mai duc!

Am strâns-o în brațe și am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi doream să-i pot oferi mai mult decât supraviețuire.

În acea seară, tata a început iar scandalul.

— De ce nu muncești mai mult? Ce fel de mamă ești dacă nu poți pune mâncare pe masă?

— Tu ce faci pentru noi? am izbucnit eu pentru prima dată după ani de tăcere. Tot ce știi e să bei și să țipi!

Copiii s-au ascuns în cameră. Tata a plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

În zilele următoare am început să caut un al doilea job. Am găsit ceva la curățenie într-un bloc din centru. Era greu, dar banii din plic mi-au dat curaj să nu renunț.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la mine cu un desen: „Te iubesc, mami! Ești eroul meu.” Am plâns iar, dar de data asta de bucurie.

Au trecut luni de atunci. Tata a plecat definitiv într-o noapte fără să spună nimic. Ne-a fost greu, dar liniștea din casă a fost ca o gură de aer proaspăt.

Nu am aflat niciodată cine ne-a lăsat plicul acela. Dar gestul anonim ne-a salvat atunci când eram gata să cedăm.

Mă întreb adesea: oare câți oameni ca mine trăiesc în tăcere, rușinați să ceară ajutor? Și cât de mult poate schimba o mână întinsă destinul unei familii?