Umbra mamei lui Vlad: Povestea unei iubiri încercate de prejudecăți

— Irina, iar ai pus sare prea multă în ciorbă. Nu știu cum Vlad te rabdă, sincer, spuse vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Maria, în timp ce își împingea farfuria deoparte.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, dar nu am spus nimic. Vlad stătea cu privirea în farfurie, tăcând. Era a treia oară săptămâna aceea când mama lui găsea ceva de criticat la mine: ba ciorba prea sărată, ba că nu știu să calc cămășile „cum trebuie”, ba că nu am grijă destul de bine de nepoata ei, Ilinca. În casa noastră — de fapt, casa lor, pentru că era moștenirea lui Vlad — nu era loc pentru greșelile mele.

— Lasă, mamă, poate data viitoare… a murmurat Vlad, fără să mă privească.

Asta era tot ce primeam de la el: jumătăți de cuvinte, priviri furișe, o mână pe umăr când eram doar noi doi. În rest, tăcere. O tăcere care mă durea mai tare decât orice vorbă urâtă.

Au trecut ani așa. Maria venea aproape zilnic la noi sub pretextul că vrea să o vadă pe Ilinca. În realitate, venea să inspecteze: dacă e curat, dacă am gătit „ca lumea”, dacă Vlad e îmbrăcat „cum trebuie”. Și mereu găsea ceva de comentat. Eu încercam să mă fac mică, invizibilă. Să nu-i dau motive. Dar nu reușeam niciodată.

Într-o seară, după ce Maria plecase trântind ușa și bombănind că „nu se face așa ceva într-o familie serioasă”, am izbucnit:

— Vlad, cât mai pot să duc? De ce nu-i spui nimic? De ce nu mă aperi?

El s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon. L-am urmat:

— Vlad! E mama ta, dar eu sunt soția ta! Nu vezi că mă doare?

— Irina, nu înțelegi… Dacă mă cert cu ea, nu mai vorbește cu mine cu lunile. Nu pot… E mama mea…

Atunci am simțit că mă sufoc. Am plâns toată noaptea, ascunsă în baie ca să nu mă audă Ilinca.

Anii au trecut. Ilinca a crescut văzându-mă mereu tensionată când venea bunica. Vlad s-a retras tot mai mult în muncă. Eu am început să cred că poate chiar eu sunt problema. Poate chiar nu sunt destul de bună.

Apoi, într-o zi de iarnă, Maria a făcut un accident vascular cerebral. A murit la spital, fără să apuce să-și ia rămas bun de la nimeni. Casa s-a umplut de rude plângând și povestind ce femeie puternică fusese Maria. Eu am tăcut. Nu puteam plânge. Simțeam doar o oboseală grea.

După înmormântare, casa noastră a devenit ciudat de liniștită. Vlad era abătut, Ilinca se ferea să vorbească despre bunica ei. Eu încercam să-mi revin, dar nu știam cum.

Într-o seară, la doi ani după moartea Mariei, stăteam cu Vlad la masa din bucătărie. Era o liniște apăsătoare între noi. Deodată, Vlad a spus încet:

— Irina… știu că ai avut dreptate. Îmi pare rău că nu te-am apărat atunci. Mi-a fost frică să mă pun împotriva mamei…

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. L-am privit lung:

— Și acum? Ce facem cu tot ce s-a strâns între noi?

Vlad a oftat:

— Nu știu… Dar vreau să încercăm să fim o familie adevărată. Fără umbrele mamei mele între noi.

A fost prima dată când am simțit că Vlad chiar mă vede. Că durerea mea contează.

Au urmat luni grele. Am mers la consiliere de cuplu. Am vorbit despre tot ce ne-a durut. Despre cum fiecare dintre noi a crescut cu frica de a nu dezamăgi părinții. Despre cum Ilinca are nevoie de părinți care se susțin unul pe altul.

Uneori încă mă trezesc noaptea și aud vocea Mariei criticându-mă. Alteori îl văd pe Vlad cum se strânge când cineva ridică tonul la masă. Dar încercăm să ne vindecăm împreună.

Nu știu dacă vreodată voi putea ierta complet trecutul sau dacă Vlad va reuși să-și ierte lașitatea din anii aceia. Dar știu că meritam mai mult decât tăcerea lui și că fiecare femeie merită să fie apărată în propria casă.

Mă întreb uneori: câte familii din România trăiesc încă sub umbra părinților? Câte femei tac și îndură pentru liniștea altora? Poate e timpul să vorbim despre asta.