Umbra fratelui meu: O poveste despre familie, trădare și dreptate

— Nu poți să faci asta, Vlad! E apartamentul meu! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își arunca geaca pe canapea, de parcă totul i s-ar fi cuvenit.

Vlad s-a uitat la mine cu acea privire arogantă pe care o știam prea bine din copilărie. — Hai, Sorina, nu mai face atâta caz. Mama a zis că pot să stau aici cât am nevoie. Tu oricum ești mai mult plecată la muncă.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Apartamentul acesta era singurul lucru care îmi rămăsese după ce tata a murit. Îl cumpărase pentru mine, să am un început bun în viață. Dar după ce mama s-a recăsătorit cu domnul Dinu, totul s-a schimbat. Vlad a devenit centrul universului ei, iar eu… eu eram doar o umbră.

Îmi amintesc perfect ziua în care tata a murit. Aveam 17 ani, Vlad 14. Mama plângea neîncetat, dar după câteva luni a început să iasă cu domnul Dinu, un bărbat rece, dar cu bani. Vlad s-a lipit imediat de el – îi cumpăra telefoane, biciclete, îi dădea bani de buzunar. Eu? Eu eram invizibilă.

Anii au trecut, am terminat facultatea și m-am angajat la o firmă de contabilitate. Am muncit din greu să-mi plătesc facturile și să-mi întrețin apartamentul. Vlad însă nu a stat prea mult pe la școală – ba o facultate abandonată, ba o afacere eșuată. Mama îi găsea mereu scuze: „E băiat, trebuie să-l ajuți!”

Când am venit într-o seară acasă și l-am găsit pe Vlad mutat cu tot cu bagaje în sufrageria mea, am simțit că explodez. — Nu poți să te instalezi aici fără să mă întrebi! am spus printre dinți.

El a râs: — Sorina, nu te mai agita. Oricum tu nu stai aici decât noaptea. Și mama a zis că e ok.

Am sunat-o pe mama, furioasă:
— Mamă, Vlad s-a mutat la mine fără să mă întrebe! Nu e normal!
— Sorina, nu mai fi egoistă! E fratele tău. Are nevoie de ajutor. Tu ai serviciu stabil, el încă se caută…

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. De ce nu vede nimeni cât mă doare? De ce trebuie mereu să cedez eu?

Zilele au devenit un coșmar. Vlad aducea prieteni acasă, făcea petreceri până târziu, lăsa vasele nespălate și muzica dată la maxim. Când îi spuneam ceva, îmi răspundea cu sarcasm:
— Dacă nu-ți convine, mută-te tu!

Am încercat să vorbesc din nou cu mama:
— Mamă, nu mai pot! M-a dat afară din propria casă!
— Sorina, exagerezi. Ești prea sensibilă…

Într-o seară, după ce am găsit ușa încuiată și a trebuit să sun la interfon ca să-mi deschidă cineva dintre prietenii lui Vlad, am decis că nu mai pot continua așa. Am început să caut acte prin sertare – contractul de vânzare-cumpărare era pe numele meu. Tata îl trecuse special pentru mine.

A doua zi m-am dus la un avocat. Doamna Popescu m-a ascultat cu răbdare:
— Legal, apartamentul este al dumneavoastră. Nimeni nu are dreptul să vă dea afară sau să locuiască acolo fără acordul dumneavoastră.

M-am întors acasă hotărâtă să pun capăt abuzului. L-am găsit pe Vlad pe canapea, jucându-se pe telefon.
— Vlad, ai două zile să-ți cauți alt loc. Dacă nu, chem poliția.
El a râs disprețuitor:
— Nu ai curaj!

Dar aveam. Pentru prima dată în viață simțeam că trebuie să lupt pentru mine.

În următoarele zile au urmat certuri cumplite cu mama:
— Cum poți să fii atât de rece? E fratele tău! Ce fel de om ești?
— Sunt omul care s-a săturat să fie călcat în picioare!

Vlad a plecat într-un final, trântind ușa și înjurându-mă printre dinți. Mama nu mi-a mai vorbit luni întregi. M-am simțit vinovată și singură, dar și ușurată că mi-am recâștigat spațiul și demnitatea.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu mama e încă rece, iar Vlad nu mă sună decât când are nevoie de bani sau ajutor. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut familia pentru totdeauna.

Dar apoi mă uit în jurul meu și văd liniștea casei mele și știu că am făcut ceea ce trebuia.

Oare câți dintre noi ajungem să ne luptăm cu propriii frați pentru ceea ce ni se cuvine? Merită să sacrificăm liniștea sufletului doar pentru a păstra aparența unei familii unite?