Umbra din casa mea: Povestea unei mame invizibile

— Mara, ai văzut unde mi-am pus cheile? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurată.

Fata mea nici măcar nu s-a uitat la mine. Era cu ochii în telefon, cu căștile pe urechi, pierdută într-o lume în care eu nu mai aveam acces. Radu, fratele ei mai mic cu doi ani, trecea pe lângă mine fără să mă salute, cu ghiozdanul aruncat neglijent pe umăr. În bucătărie mirosea a cafea rece și a pâine prăjită uitată în toaster. Cătălin nu era acasă; plecase devreme, ca de obicei, fără să spună nimic. Doar un bilețel grăbit pe frigider: „Nu mă aștepta la cină.”

M-am sprijinit de masă și am simțit cum mă apasă pereții casei noastre. Era o dimineață obișnuită de marți, dar pentru mine fiecare zi era la fel: o luptă surdă pentru atenție, pentru un strop de recunoștință sau măcar pentru o privire care să-mi confirme că exist. M-am uitat la reflexia mea în geamul ușii: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, un halat vechi care fusese cândva preferatul meu. Cine era femeia aceea?

— Mama, nu găsesc bluza aia neagră! a strigat Mara din camera ei.

Am urcat scările repede, cu inima bătându-mi în piept ca la o alarmă. Am găsit bluza aruncată sub pat și i-am întins-o. Mara a luat-o fără să-mi mulțumească.

— Poți să-mi calci pantalonii? am întâlnire cu Vlad după școală.

— Sigur, iubita mea.

Niciun zâmbet. Nicio privire. Doar ușa trântită după ea.

Radu era deja în sufragerie, cu ochii lipiți de televizor. Am încercat să-i spun „Bună dimineața”, dar a ridicat din umeri.

— Nu-mi trebuie nimic, lasă-mă.

M-am întors în bucătărie și am început să calc pantalonii Marei. Mi-am amintit de vremurile când copiii alergau spre mine cu brațele deschise, când Cătălin îmi aducea flori fără motiv și râdeam împreună la masă. Unde dispăruseră toate astea? Când devenisem doar o umbră care face curat, gătește și rezolvă problemele tuturor?

Telefonul a vibrat pe masă. Era mama mea.

— Jovana, ce faci? Nu te-am mai auzit de mult…

Vocea ei caldă m-a făcut să-mi dau lacrimile peste margine.

— Sunt bine, mamă… doar obosită.

— Ai grijă de tine, fata mea. Să nu te pierzi printre griji.

Am închis repede. Nu voiam să audă cât de singură mă simt.

Seara a venit repede. Mara a venit acasă târziu, cu ochii roșii de la plâns. Am încercat să o întreb ce s-a întâmplat, dar m-a respins:

— Lasă-mă în pace! Nu pricepi nimic!

Radu s-a încuiat în camera lui și a dat muzica tare. Cătălin a intrat pe ușă la miezul nopții. L-am așteptat cu cina caldă, dar el a trecut pe lângă mine fără să mă privească.

— Ai mâncat?

— Nu mi-e foame.

A deschis televizorul și s-a afundat în canapea. M-am așezat lângă el, încercând să-i ating mâna.

— Cătălin… putem vorbi?

A oftat adânc.

— Jovana, sunt obosit. Hai să nu facem din orice o dramă.

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng. Am mers în dormitor și am stat pe întuneric mult timp. M-am întrebat dacă nu cumva vina e a mea. Poate că nu știu să fiu o mamă bună sau o soție bună. Poate că am devenit prea insistentă sau prea invizibilă.

A doua zi am decis să fac ceva pentru mine: am ieșit la plimbare prin parc. Am privit copacii înfloriți și am simțit pentru prima dată după mult timp că respir. O bătrânică s-a așezat lângă mine pe bancă.

— Ești bine, draga mea?

Am zâmbit trist.

— Nu prea… Simt că nu mai contez pentru nimeni acasă.

Femeia m-a privit cu blândețe.

— Știi… și eu am trecut prin asta. Copiii cresc, soții se pierd în griji… Dar tu trebuie să te vezi pe tine. Să nu te lași ștearsă de ceilalți.

Vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara am încercat să vorbesc cu familia mea la cină.

— Aș vrea să stăm puțin de vorbă toți patru.

Mara a dat ochii peste cap, Radu s-a foit pe scaun, iar Cătălin părea absent.

— Vreau doar să știți că mi-e dor de voi… Mi-e dor să fim împreună ca înainte.

Nimeni nu a spus nimic. Doar Mara a murmurat:

— Și mie mi-e greu uneori…

Am simțit o ușoară deschidere și am prins curaj:

— Poate ar trebui să ne ascultăm mai mult unii pe alții…

Cătălin s-a ridicat brusc:

— Jovana, nu toată lumea are timp de discuții sentimentale după o zi grea!

Am rămas singură la masă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Dar ceva s-a schimbat în mine: nu mai voiam să fiu invizibilă. Am început să merg la cursuri de pictură, să citesc din nou romane și să ies cu prietenele mele vechi. Familia mea a observat schimbarea; Mara m-a întrebat într-o zi:

— Mamă… ești supărată pe noi?

Am zâmbit trist:

— Nu sunt supărată… doar că vreau să mă regăsesc și eu puțin.

Radu m-a îmbrățișat scurt; Cătălin a început să vină mai devreme acasă uneori. Nu s-au rezolvat toate peste noapte, dar am simțit că pot respira din nou.

Acum mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbra propriei familii? Oare cât timp putem rămâne invizibile până când ne pierdem cu totul? Voi ce ați face dacă v-ați simți străine în propria casă?