Umbra delegației: Adevărul pe care nu l-am vrut niciodată să-l aflu

— Irina, nu mă aștepta diseară, s-ar putea să întârzii. Știi cum e la București, totul se mișcă încet, iar ședințele astea nu se mai termină…
Vocea lui Radu răsuna încă în bucătărie, printre aburii cafelei reci și firimiturile de pâine uitate pe masă. Îmi amintesc cum am dat din cap absent, cu ochii la ceas, gândindu-mă la lista nesfârșită de treburi. Era o zi ca oricare alta, sau cel puțin așa credeam.

Au trecut două zile și Radu nu a mai dat niciun semn. La început am încercat să mă liniștesc: „E doar stresat, poate are telefonul descărcat.” Dar liniștea din apartamentul nostru din Pitești devenea apăsătoare, iar fiecare sunet de pe scară îmi făcea inima să tresară. Am început să sun la birou, la colegii lui, la hotelul unde trebuia să stea. Nimeni nu știa nimic concret. „A plecat ieri dimineață la o întâlnire și nu s-a mai întors”, mi-a spus secretara lui, Alina, cu o voce stinsă.

În a treia zi am mers la poliție. Am stat pe un scaun tare, cu palmele transpirate și ochii roșii de nesomn. Un polițist tânăr, cu nume românesc — Dobre — m-a privit cu milă și mi-a spus să aștept. „Sunt mulți care dispar pentru câteva zile. Poate are nevoie de o pauză.”

Dar eu știam că nu e genul să plece fără să spună nimic. Sau… poate nu-l cunoșteam deloc? În noaptea aceea am răscolit dulapurile, sertarele, cutiile vechi cu acte. Am găsit un carnețel cu numere de telefon necunoscute și un bilet de tren spre Cluj, datat cu două zile înainte de plecarea lui oficială în delegație.

— De ce mi-ai spus că mergi la București dacă aveai bilet spre Cluj? am murmurat printre lacrimi.

A doua zi am sunat la numerele din carnețel. La unul dintre ele mi-a răspuns o femeie:

— Alo? Cine e?
— Bună ziua… Mă scuzați, îl caut pe Radu Popescu.
— Nu e aici. Cine sunteți?
— Soția lui.

S-a lăsat o tăcere grea.

— Nu cred că ar trebui să mă mai sunați.

A închis brusc. Am simțit cum mi se taie respirația. Cine era femeia aceea? De ce avea numărul lui Radu?

În zilele următoare am început să primesc mesaje anonime: „Nu-l mai căuta.” „Lasă-l să-și trăiască viața.” „Nu vrei să știi adevărul.”

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Mama mă suna zilnic:

— Irina, vino acasă la Câmpulung câteva zile. Nu poți sta singură așa…

Dar nu puteam pleca. Aveam nevoie de răspunsuri.

Într-o seară, pe când ploua torențial și vântul bătea în geamuri ca un avertisment, am primit un plic sub ușă. În el era o fotografie: Radu ținând de mână o femeie brunetă, pe o bancă din Parcul Central din Cluj. Pe spate scria: „Adevărul doare.”

Am izbucnit în plâns. Toate suspiciunile mele se adevereau: Radu avea o altă viață, una despre care eu nu știam nimic. Dar cine era femeia aceea? Și de ce atâta secretomanie?

Am decis să merg la Cluj. Mi-am luat câteva haine într-o geantă veche și am urcat în trenul de noapte. Pe drum, gândurile îmi alergau haotic: „Oare îl voi găsi? Oare chiar vreau să aflu tot?”

Ajunsă acolo, am început să întreb prin oraș, să arăt fotografia la cafenele și hoteluri. O chelneriță m-a recunoscut:

— Da, domnul venea des aici cu doamna respectivă. Stăteau ore întregi și vorbeau încet… Păreau foarte apropiați.

Am simțit un gol în stomac. Am mers la adresa pe care o găsisem într-un alt bilet din carnețelul lui Radu. Era un bloc vechi, cu scara întunecată și miros de igrasie. Am urcat până la etajul trei și am bătut la ușa apartamentului 12.

A deschis femeia din fotografie. M-a privit lung, fără surpriză.

— Irina? a întrebat ea încet.
— Da… Tu cine ești?
— Mă numesc Simona. Intră.

Am intrat tremurând. În sufragerie era o liniște apăsătoare. Simona s-a așezat pe canapea și mi-a făcut semn să iau loc.

— Radu nu e aici, dacă asta vrei să știi.
— Unde e? Ce s-a întâmplat cu el?

Simona a oftat adânc.

— Nu știu unde e acum. A plecat acum două zile fără să spună nimic… la fel ca ție.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— De cât timp…?
— De aproape un an. Ne-am cunoscut la serviciu… Nu știam că e căsătorit la început. Când am aflat, era deja prea târziu.

Am izbucnit:

— Și tu ai acceptat să fii amanta lui?
— Nu sunt mândră de asta. Dar nici tu nu meriți să fii mințită.

Am plecat de acolo fără să mai spun nimic. Pe drum spre gară, ploaia mi-a spălat lacrimile de pe obraji.

Când m-am întors acasă, apartamentul era gol și rece ca niciodată. Mama a venit după câteva zile:

— Irina, trebuie să mergi mai departe. Nu poți trăi în trecut.

Dar cum poți merge mai departe când tot ce ai iubit s-a dovedit a fi o minciună?

Au trecut luni de atunci. Nu am mai primit nicio veste de la Radu. Uneori mă întreb dacă trăiește sau dacă a ales să dispară pentru totdeauna din viețile noastre.

M-am angajat la o librărie mică din oraș și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Dar rana trădării rămâne acolo, ca o cicatrice invizibilă.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: Oare cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și cât adevăr putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine?