Umbra deciziilor grele: Povestea mea cu tata la azil

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să-l duci acolo? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiți pe alocuri. Mirosea a cafea rece și a reproșuri vechi. Eu stăteam în picioare, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Mamă, nu mai puteam. Tata nu mai știa cine sunt, nu mai recunoștea nici casa. Noaptea rătăcea pe holuri, cădea, se lovea… Am făcut tot ce am putut.

— Ai făcut tot ce ai putut? Ai făcut ce ți-a fost ție mai ușor! Să nu crezi că nu știu! Să-l lași acolo, între străini…

M-am uitat la fratele meu, Radu, care stătea cu ochii în telefon, dar știam că ascultă fiecare cuvânt. Nu spunea nimic, dar tăcerea lui era mai grea decât orice acuzație.

Tata fusese profesor de istorie la liceul din sat. Un om blând, cu ochi albaștri și mâini mari, care mă învățase să citesc pe genunchii lui. Dar boala i-a furat încet-încet amintirile și răbdarea. În ultimul an, nu mai era decât o umbră a bărbatului care fusese odată. Avea momente când mă întreba cine sunt și de ce îl țin închis în casă. Alteori plângea ca un copil și mă implora să-l las să plece „acasă la mama lui”.

Am încercat să-l îngrijesc singură. Am renunțat la serviciu, mi-am pus viața pe pauză. Zilele mele erau un șir nesfârșit de pastile, schimbat scutece, spălat podele și încercat să-l liniștesc când avea crizele acelea cumplite. Nu dormeam nopțile de frică să nu iasă pe ușă și să dispară. Prietenii s-au îndepărtat, iar Radu venea doar din când în când, aducând cumpărături și priviri vinovate.

Într-o noapte, l-am găsit căzut pe scări. Sângera la tâmplă și mă privea speriat, ca un animal rănit. Atunci am știut că nu mai pot continua așa. Am sunat la ambulanță și, după zile întregi de discuții cu doctorii și asistenții sociali, am găsit un loc la un azil din oraș. Nu era luxos, dar era curat și personalul părea blând.

L-am dus acolo într-o dimineață ploioasă de martie. Nu a spus nimic pe drum, doar s-a uitat pe geam la copacii goi. Când am ajuns, m-a întrebat dacă mergem acasă la bunica. Am plâns tot drumul înapoi.

De atunci, familia mea s-a schimbat. Mama nu-mi mai răspunde la telefon decât rar și scurt. Radu m-a acuzat că „l-am băgat pe tata în groapă”. Mătușa Ileana a spus că „nici câinii nu-și lasă stăpânii așa”. Vecinii șușotesc când mă văd pe stradă.

Dar nimeni nu vine să-l viziteze pe tata. Doar eu merg la el de două ori pe săptămână. Îi aduc prăjituri și îi citesc din cărțile lui vechi de istorie. Uneori mă recunoaște pentru câteva minute și zâmbește slab. Alteori mă întreabă dacă sunt asistenta nouă.

Într-o zi, l-am găsit privind pe fereastră la copacii din curte. M-a luat de mână și mi-a spus:

— Ești o fată bună. Să nu plângi pentru mine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Apoi a uitat cine sunt și a început să strige după mama lui.

Seara aceea am petrecut-o singură în apartamentul meu mic, cu pozele vechi ale familiei împrăștiate pe masă. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am cedat prea ușor. Dacă sacrificiul meu a fost destul sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult.

Într-o duminică, când m-am dus la azil, asistenta mi-a spus că tata a avut o noapte grea. L-am găsit agitat, cu ochii pierduți.

— Irina… unde ești? Nu mă lăsa aici…

I-am luat mâna și i-am promis că nu-l las niciodată singur, chiar dacă nu mai poate înțelege promisiunea mea.

Familia încă mă judecă. Mama spune că nu va veni niciodată la azil, că „nu vrea să-și vadă bărbatul terminat”. Radu nu-mi mai vorbește deloc. M-am izolat de toți, rușinată și furioasă în același timp.

Dar nimeni nu știe cât de greu e să alegi între viața ta și viața celui pe care îl iubești cel mai mult. Nimeni nu știe câte nopți am plâns lângă patul lui sau cât de vinovată mă simt când îl văd singur printre străini.

Poate că într-o zi familia mea va înțelege că nu l-am abandonat pe tata, ci am încercat să-i ofer o viață demnă atunci când eu nu mai puteam. Poate că într-o zi vor veni și ei să-l vadă și vor vedea că încă îl iubesc.

Dar până atunci rămân cu întrebarea care mă macină în fiecare seară: oare am făcut ce era mai bine pentru el sau doar ce era mai ușor pentru mine?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum poți împăca dragostea pentru părinți cu limitele propriei puteri?