Ultimul salariu în monede – cum umilința de la muncă mi-a schimbat viața și familia

— Nu pot să cred, Vlad! Chiar ai de gând să te întorci acolo după tot ce ți-au făcut? vocea Ioanei, soția mea, răsuna prin bucătăria mică, plină de aburii ciorbei care fierbea pe aragaz. Mă uitam la masa pe care erau împrăștiate sute de monede – 10 bani, 50 de bani, câteva de un leu – toate aruncate într-o pungă de plastic murdară. Era tot ce primisem pentru ultima lună de muncă la fast-food-ul din colțul cartierului.

Nu era prima dată când mă simțeam umilit la muncă. Dar niciodată nu crezusem că voi ajunge să-mi număr salariul ca pe niște mărunțiș găsit sub canapea. Șeful, domnul Dobre, mi-a zâmbit ironic când mi-a întins punga: „Asta-i plata pentru cine pleacă fără preaviz. Să-ți ajungă!”

— Vlad, nu mai merge! Nu vezi că ne calcă toți în picioare? De ce nu poți să găsești ceva mai bun? De ce trebuie să ne umilim mereu? Ioana ridica vocea, iar copiii, Andreea și Radu, se uitau speriați la noi din pragul ușii.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era doar despre bani. Era despre faptul că nu mai puteam suporta privirea dezamăgită a soției mele, nici ochii mari ai copiilor mei care nu înțelegeau de ce tata e mereu obosit și nervos. Era despre demnitatea pe care o pierdusem încet-încet, acceptând orice doar ca să nu le lipsească lor nimic.

— Ioana, am încercat… Am trimis CV-uri peste tot. Nimeni nu răspunde. Fără pile, fără relații… Cine mă angajează pe mine la 38 de ani? am spus cu voce stinsă.

— Poate dacă ai fi avut mai mult curaj… Poate dacă ai fi spus ceva când Dobre te jignea în fața tuturor…

M-am ridicat brusc de la masă. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. M-am gândit la tata, care toată viața a lucrat la uzină și a venit acasă cu mâinile crăpate, dar niciodată nu s-a plâns. Poate că și el a înghițit multe umilințe, dar nu le-a arătat niciodată.

A doua zi m-am dus la fast-food. Am intrat cu capul sus, deși inima îmi bătea nebunește. Dobre era la tejghea, dând indicații unei fete noi.

— Ce vrei, Vlad? Ai venit să mai ceri ceva?

— Am venit să vă spun că ce ați făcut e ilegal. Și că nu o să tac. O să merg la ITM (Inspecția Muncii). Și o să povestesc tuturor cum vă bateți joc de oameni.

A râs scurt:

— Cine te crezi tu? Un nimeni! N-o să faci nimic.

Am ieșit tremurând, dar simțeam pentru prima dată după mult timp că am făcut ceva corect. Am scris o plângere la ITM și am postat povestea mea pe Facebook. Nu mă așteptam la nimic. Dar în câteva zile, mesajul meu a fost distribuit de sute de oameni. Alți foști angajați au început să povestească experiențele lor cu Dobre.

Acasă, Ioana m-a privit altfel:

— Nu știu dacă o să câștigi ceva… Dar măcar ai avut curaj.

Au urmat luni grele. Banii s-au terminat repede. Am făcut livrări cu bicicleta, am cărat mobilă cu un vecin. Radu s-a îmbolnăvit de bronșită și am stat nopți întregi cu el în brațe, simțindu-mă vinovat că nu pot oferi mai mult.

Într-o zi am primit un telefon de la o firmă mică de catering. Văzuseră postarea mea și aveau nevoie de cineva serios la livrări și aprovizionare. Nu era mult, dar era un început.

Când am primit primul salariu normal, în bancnote curate, l-am pus pe masă și i-am chemat pe toți:

— Uite, asta e plata pentru cine nu se lasă călcat în picioare.

Andreea m-a îmbrățișat strâns:

— Tata, sunt mândră de tine!

Au trecut doi ani de atunci. Încă nu avem tot ce ne dorim. Dar avem liniște acasă și nu mai trăim cu frica zilei de mâine. Ioana lucrează acum part-time la o librărie din cartier. Eu sunt șef de echipă la catering și încerc să fiu omul pe care mi-ar fi plăcut să-l am ca șef.

Uneori mă gândesc: câți oameni acceptă umilința doar ca să supraviețuiască? Câți tac din teamă sau din rușine? Oare cât valorează demnitatea noastră – și cine are dreptul să ne-o ia?