Ultima săptămână cu mama: Casa care nu-i mai aparține

— Nu mai pot, Ilinca. Nu mai pot să stau acolo, mi-a spus mama, cu vocea tremurândă, în timp ce-și strângea paltonul pe umeri, de parcă frigul din suflet i-ar fi pătruns până în oase. Era seară târziu, iar eu tocmai mă pregăteam să mă culc când am auzit soneria. Am deschis ușa și am găsit-o pe prag, cu ochii roșii și valiza mică, veche, pe care o știam din copilărie.

Am tras-o înăuntru și am îmbrățișat-o strâns. Nu mai era femeia aceea sigură pe ea, care mă certa când uitam să-mi fac patul sau când veneam acasă cu genunchii juliți. Era micșorată de griji, de ani și de ceva ce nu puteam încă numi.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet, de teamă să nu o sperii și mai tare.

A oftat adânc și s-a așezat pe canapea, privind în gol. — Nu mai e casa mea, Ilinca. Nu mai simt că aparțin acolo. De când cu boala lui Doru, totul s-a schimbat. Parcă nu mai suntem o familie.

Mama și Doru s-au căsătorit când eu aveam doar șapte ani. El era văduv, cu doi băieți, Mihai și Vlad. Îmi amintesc cum ne-a adus bomboane la prima întâlnire și cum a încercat să ne facă să râdem. A fost greu la început, dar mama a insistat că trebuie să fim uniți. Și am fost. Ani de zile am fost o familie normală: vacanțe la mare, certuri pentru telecomandă, cine lungi de duminică.

Dar acum… Acum Doru abia se mai ridică din pat. Mama îl îngrijește zi și noapte. Mihai și Vlad vin rar, iar când vin, nu stau mult. Eu locuiesc în alt oraș, dar vorbesc cu mama zilnic. În ultima vreme, însă, simțeam că ceva nu e în regulă.

— Doru nu mai vorbește cu mine ca înainte. Mă privește ca pe o străină. Iar băieții lui… au început să mă acuze că vreau să-i iau casa. Casa pe care am întreținut-o împreună treizeci de ani! a izbucnit mama.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că actele casei sunt pe numele lui Doru și al băieților lui. Mama nu a vrut niciodată să schimbe asta; spunea mereu că nu contează hârtiile, ci familia.

— Și ce s-a întâmplat? am întrebat-o.

— Azi m-au chemat Mihai și Vlad la bucătărie. Mi-au spus că ar trebui să mă gândesc unde o să stau după ce… după ce nu va mai fi Doru. Că ei au nevoie de casă pentru familiile lor. Mi-au spus că sunt doar „soția tatei”, nu mama lor adevărată.

Lacrimile i-au curs pe obraji fără rușine. M-am simțit neputincioasă și furioasă în același timp.

— Dar tu ai dreptul să stai acolo! Ai muncit cot la cot cu Doru! am ridicat vocea fără să vreau.

— Nu vreau scandal, Ilinca. Nu vreau să mă cert cu ei. Dar nici nu pot trăi acolo ca o musafiră nedorită.

Am stat până târziu de vorbă. Mama mi-a povestit cum s-au schimbat lucrurile după ce Doru s-a îmbolnăvit: băieții veneau tot mai des, dar nu ca să ajute, ci ca să verifice „ce se întâmplă prin casă”. O priveau cu suspiciune când făcea ordine sau când plătea facturile din pensia ei.

— M-am simțit ca o intrusă în propria mea viață, Ilinca. Știi cât am muncit pentru casa aia? Am zugrăvit pereții cu mâinile mele, am plantat trandafirii din grădină… Dar pentru ei nu contează.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe sora mea, Raluca. Am decis să ne întâlnim toate trei la cafea.

— Trebuie să facem ceva! a spus Raluca hotărâtă. Nu putem lăsa lucrurile așa.

— Ce vrei să facem? Să-i dăm în judecată? Să ne certăm cu toată lumea? a răspuns mama resemnată.

— Nu e vorba doar de casă! E vorba de respect! De dreptul tău la demnitate! am insistat eu.

Mama ne-a privit pe rând, cu ochii obosiți. — Voi sunteți tot ce mi-a rămas. Casa aia era doar un loc… Dar voi sunteți familia mea adevărată.

În zilele următoare am încercat să găsim soluții: să vorbim cu un avocat, să discutăm cu Doru (deși el abia mai vorbea), să chemăm băieții la o discuție civilizată. Nimic nu părea simplu sau corect.

Într-o seară, mama stătea la fereastră și privea orașul luminat.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că după atâția ani de sacrificii, tot eu sunt cea care trebuie să plece. Când eram tânără, credeam că dacă iubești destul și muncești destul, totul se rezolvă. Dar uite că nu e așa…

Am îmbrățișat-o din nou și i-am promis că nu va fi niciodată singură.

Au trecut șapte zile de când mama stă la mine. Încercăm să ne obișnuim una cu cealaltă: ea gătește ciorba preferată a copilăriei mele, eu îi arăt poze cu nepoții pe telefon. Dar știu că inima ei a rămas undeva între pereții acelei case care nu-i mai aparține.

M-am întrebat adesea: câte femei ca mama ajung în situația asta? Câte sacrificii rămân nespuse și câte case devin reci atunci când hârtiile vorbesc mai tare decât sufletul?

Poate că familia nu e despre ziduri sau acte de proprietate. Poate că familia e despre cine rămâne lângă tine atunci când toți ceilalți te dau afară din „acasă”.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să-și apere părinții până la capăt? Sau măcar să-i asculte atunci când le tremură vocea?