Ultima dorință a soțului meu m-a zdrobit: totul a lăsat unei străine. A fost viața noastră o minciună?

— Nu pot să cred, Irina! Nu pot! Cum să nu fi știut nimic? Cum să-mi fi ascuns atâția ani… totul?

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Eu stăteam pe scaun, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu plâng. Pe masă, testamentul lui Mircea era deschis la pagina cu semnătura lui, iar numele acelei femei — „Elena Radu” — mă ardea pe retină ca un fier încins.

— Mamă, nu știu ce să cred… Nu știu cine e femeia asta. N-am auzit niciodată de ea. Mircea nu mi-a spus nimic, niciodată!

Mama s-a aplecat spre mine și mi-a luat mâinile în ale ei. Ochii ei erau umezi, dar hotărâți:

— Trebuie să afli adevărul, Irina. Nu poți trăi cu întrebarea asta toată viața.

Avea dreptate. Dar cum să aflu adevărul când omul pe care l-am iubit timp de douăzeci de ani nu mai era aici să-mi răspundă?

Mircea a murit într-o dimineață friguroasă de martie. A plecat la serviciu ca de obicei, cu geaca lui veche și zâmbetul acela cald pe care îl iubeam atât de mult. La prânz m-a sunat poliția: infarct masiv, pe stradă, fără nicio șansă. Am simțit că se rupe ceva în mine atunci, dar nu știam că adevărata durere abia urma să vină.

La două săptămâni după înmormântare, avocatul familiei ne-a chemat la birou. Eram eu, mama și fratele lui Mircea, Doru. Am ascultat în tăcere cum avocatul citea testamentul. Casa noastră din Ploiești, economiile din bancă, terenul moștenit de la părinții lui — totul mergea către „Elena Radu”. Eu nu primeam nimic. Nici măcar o scrisoare de adio.

— Cine e femeia asta? am întrebat cu voce stinsă.

Doru s-a uitat la mine cu milă:

— Irina… nu știu ce să zic. N-am auzit nici eu de ea.

Avocatul a ridicat din umeri:

— Domnul Mircea a venit singur la mine acum un an și mi-a spus clar ce vrea să fac. Nu a dat explicații.

Am ieșit din birou amețită, cu capul plin de întrebări. În acea seară am răscolit fiecare sertar din casă, fiecare cutie cu amintiri. Poze vechi, scrisori de dragoste de pe vremea când eram tineri, bilețele lăsate pe frigider — totul părea normal. Nimic nu trăda existența unei alte femei.

Dar liniștea era doar o iluzie. În zilele următoare au început să apară zvonuri prin vecini:

— Ai auzit că Mircea avea o amantă?
— Cică mergea des la București pentru „afaceri”.
— Poate că femeia aia are un copil cu el…

M-am simțit ca o străină în propria viață. Fiecare privire aruncată pe furiș, fiecare șoaptă pe la colțuri mă făceau să mă simt vinovată pentru ceva ce nu făcusem.

Într-o dimineață, am găsit curajul să o caut pe Elena Radu. Am găsit-o pe Facebook: o femeie de vreo patruzeci de ani, cu ochi verzi și păr scurt. Am ezitat zile întregi înainte să-i scriu.

„Bună ziua, sunt Irina Popescu, soția lui Mircea Popescu. Aș vrea să vorbim.”

Răspunsul ei a venit după două ore:

„Bună ziua. Știam că o să mă căutați. Putem vorbi mâine?”

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centrul orașului. Când a intrat pe ușă, am simțit un nod în gât. Era frumoasă într-un fel discret și părea obosită.

— Irina… îmi pare rău că ne întâlnim așa.

— Cine ești? De ce ți-a lăsat Mircea tot?

A oftat adânc și și-a lăsat privirea în jos:

— L-am cunoscut pe Mircea acum opt ani. Eram colegi la un proiect de voluntariat. Nu am avut niciodată o relație romantică… Dar el m-a ajutat enorm când fiica mea s-a îmbolnăvit grav. Mi-a plătit tratamentele și m-a sprijinit ca un frate.

Am rămas fără cuvinte.

— Dar… testamentul? Totul?

— I-am spus mereu că nu vreau nimic de la el. Dar el insista că dacă i se întâmplă ceva, vrea ca fata mea să fie asigurată. Nu știu de ce nu ți-a spus… Poate că voia să te protejeze sau poate că îi era teamă că n-ai să înțelegi.

Am plecat de acolo mai confuză ca niciodată. Pe drum spre casă m-am gândit la toate momentele în care Mircea părea absent sau obosit — poate că purta povara unui secret pe care nu știa cum să mi-l spună.

În zilele următoare am vorbit mult cu Elena. Mi-a arătat mesaje vechi de la Mircea, chitante pentru tratamentele fiicei ei, poze din spital. Totul părea real și sincer. Nu fusese o iubire ascunsă, ci o prietenie profundă și o datorie morală pe care Mircea și-o asumase fără să-mi spună nimic.

Dar rana rămânea: de ce nu mi-a spus? De ce m-a lăsat să cred că suntem parteneri egali când el purta o povară atât de mare?

Mama încerca să mă liniștească:

— Poate că a vrut doar să te protejeze, Irina. Sau poate că s-a temut că n-ai să-l înțelegi…

Dar eu nu puteam accepta ușor trădarea tăcerii lui Mircea.

Au trecut luni până am reușit să dorm din nou liniștită. Am pierdut casa copilăriei mele și siguranța unui viitor pe care îl credeam asigurat. Dar cel mai mult am pierdut încrederea într-un om pe care l-am iubit orbește.

Acum stau singură în apartamentul mamei și mă uit la poza noastră de la nuntă: eu zâmbind larg, el ținându-mă strâns de mână. Mă întreb dacă zâmbetul lui ascundea deja un secret sau dacă pur și simplu viața ne obligase pe amândoi să fim altfel decât ne-am dorit.

Oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat partenerii? Și cât putem ierta din ceea ce nu ni se spune niciodată?