Testamentul Mamei: Povara unui Secret Nespus

— Nu pot să cred, Maria! Cum să nu fiu trecut în testament? Am urlat în șoaptă, cu hârtia mototolită în palmă, simțind cum pereții reci ai apartamentului mamei se strâng în jurul meu ca niște brațe ostile. Maria, sora mea mai mică, s-a uitat la mine cu ochii mari, umezi, dar nu a spus nimic. Era clar că știa. Sau poate doar bănuia. În orice caz, tăcerea ei era mai grea decât orice cuvânt.

Totul a început într-o după-amiază de martie, când am venit să o ajut pe mama să-și sorteze actele. De fapt, venisem să încerc să repar ceva din relația noastră, care de ani buni era ca o ață subțire, gata să se rupă la cea mai mică atingere. Mama fusese mereu distantă cu mine, preferând-o pe Maria, dar am crezut că timpul va vindeca totul. Când am găsit plicul galben, ascuns între facturi vechi și rețete de prăjituri, nu m-am gândit nicio clipă că voi descoperi ceva ce avea să-mi schimbe viața.

Testamentul era scris de mână, cu literele ei mici și ordonate. L-am citit de trei ori până să înțeleg: totul îi revenea Mariei. Casa, economiile, chiar și colecția de cești de porțelan pe care o admiram din copilărie. Numele meu nu apărea nicăieri. Am simțit cum mi se taie respirația și am început să tremur. M-am uitat la mama, care stătea pe canapea cu ochii închiși, ca și cum ar fi dormit sau ar fi vrut să fugă de lumea asta.

— Mamă, de ce? am întrebat cu vocea gâtuită.

A deschis ochii încet și m-a privit ca prin ceață.

— Nu acum, Vlad… Nu e momentul.

— Când? Când va fi momentul? Când nu vei mai fi aici?

Maria a încercat să intervină:

— Vlad, te rog… Nu face scandal acum…

Am aruncat testamentul pe masă și am ieșit trântind ușa. Pe scara blocului mi-am amintit toate momentele în care am simțit că nu sunt destul pentru ea: când am luat nota 9 la matematică și mi-a spus că „Maria ar fi luat 10”, când am venit acasă cu primul salariu și mi-a zis doar „Bravo” fără să mă privească în ochi, când am plecat la facultate în alt oraș și nu m-a sunat niciodată să mă întrebe dacă mi-e bine.

În zilele următoare am încercat să găsesc o explicație logică. Poate era o greșeală? Poate nu apucase să modifice testamentul? Dar fiecare detaliu părea gândit cu atenție. Am început să mă îndoiesc de mine însumi: Oare am făcut ceva atât de grav încât să merit asta? Am întrebat-o pe Maria dacă știa ceva.

— Vlad, nu știu ce să-ți spun… Mama a fost mereu mai apropiată de mine, dar nu credeam că va face așa ceva. Poate ar trebui să vorbești cu ea.

Am încercat. Într-o seară ploioasă, m-am dus din nou la ea. Am găsit-o privind pe fereastră, cu mâinile împreunate în poală.

— Mamă, te rog… Spune-mi ce s-a întâmplat. De ce ai ales să mă excluzi?

A oftat adânc și a început să vorbească rar:

— Vlad, tu ai fost mereu mai independent. Ai plecat devreme de acasă, ai avut mereu planurile tale… Maria a rămas aici, m-a ajutat când am fost bolnavă, a avut grijă de mine. Nu e vorba că nu te iubesc… Dar am simțit că ea are nevoie mai mult de sprijinul meu.

— Și eu? Eu n-am avut nevoie niciodată de tine? Am strigat fără să-mi dau seama.

— Ai avut nevoie… dar n-ai cerut niciodată. Și eu n-am știut cum să-ți dau.

M-am prăbușit pe scaun și am plâns pentru prima dată după mulți ani. Nu pentru bani sau pentru casă, ci pentru copilul din mine care încă mai spera că va fi iubit la fel ca sora lui.

În zilele care au urmat, relația dintre mine și Maria s-a răcit. Ea încerca să fie împăciuitoare, dar eu nu puteam trece peste sentimentul de nedreptate. Prietenii mei mi-au spus că ar trebui să contest testamentul sau măcar să cer explicații mai clare. Unii au zis că e doar o hârtie și că familia e mai importantă decât orice moștenire materială. Dar pentru mine era mai mult decât atât: era dovada palpabilă că nu am contat niciodată cu adevărat.

Tata murise când eram mic și mama fusese tot universul nostru. Am crescut cu ideea că trebuie să fiu puternic pentru ea și pentru Maria. Poate prea puternic… Poate dacă aș fi arătat mai mult cât de mult mă doare absența ei emoțională, lucrurile ar fi stat altfel.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun Mariei tot ce simt:

— Maria, știu că nu e vina ta… Dar nu pot să nu simt că am pierdut totul. Nu doar casa sau banii… ci și ultima speranță că mama mă vede cu adevărat.

Ea m-a îmbrățișat strâns:

— Vlad, te văd eu. Și te iubesc. Poate mama n-a știut cum să-ți arate… Dar eu sunt aici.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet ceea ce s-a întâmplat. Dar știu că trebuie să merg mai departe. Poate familia nu e mereu așa cum ne dorim… Poate dragostea părinților vine uneori cu umbre pe care nu le putem lumina niciodată.

Mă întreb adesea: Oare cât valorează o moștenire față de liniștea sufletului? Și dacă iertarea e posibilă atunci când rana e atât de adâncă?