Testamentul de la ziua de naștere: Când bucuria familiei se transformă în dramă

— Nu mai am răbdare, Irina! Ori faci ce-ți spun, ori să nu mă mai cauți niciodată!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, acoperind râsetele copiilor din sufragerie. Era ziua de naștere a Mariei, fiica mea de șapte ani, iar baloanele colorate și mirosul de prăjituri ar fi trebuit să umple casa de bucurie. În schimb, simțeam cum inima mi se strânge și mâinile îmi tremurau pe cana de ceai.
— Mamă, te rog, nu acum… Nu vezi că e ziua Mariei? Nu putem vorbi despre asta altădată?
— Nu, Irina! Nu mai pot să dorm noaptea de grija ta. Nu vezi ce fel de om e Radu? Dacă ți se întâmplă ceva, ce se va alege de Maria? El o să pună mâna pe tot!
M-am uitat la ea, la ridurile adânci de pe frunte, la ochii ei albaștri, încăpățânați, care nu acceptau niciodată un refuz. De când tata murise, mama trăia cu frica de a nu pierde și puținul care-i mai rămăsese: pe mine și pe Maria. Dar Radu nu era un monstru. Da, avusesem certuri, ca orice cuplu, dar nu mi-aș fi imaginat niciodată că mama ar putea să mă pună să scriu un testament împotriva lui, tocmai azi, când ar fi trebuit să fim o familie unită.
— Mamă, nu pot să fac asta. Nu pot să scriu un testament împotriva soțului meu!
— Atunci să nu vii la mine când o să te lase pe drumuri!
Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit. Nu voiam ca Maria să mă vadă plângând. Am ieșit din bucătărie, lăsând-o pe mama să ofteze și să-și frece mâinile nervos.
În sufragerie, Radu tăia tortul, iar Maria râdea cu verișorii ei. Pentru o clipă, am vrut să mă pierd în acea imagine: familia mea, fericită, departe de griji. Dar cuvintele mamei îmi răsunau în minte: „Dacă ți se întâmplă ceva…”.
Seara, după ce invitații au plecat, am rămas doar noi trei. Radu a strâns masa, iar eu am adunat jucăriile.
— Ce s-a întâmplat cu mama ta? Parcă era mai tăioasă ca de obicei, mi-a șoptit Radu, încercând să mă ia de mână.
— Nimic, doar… e obosită, am mințit, evitându-i privirea.
Dar el nu s-a lăsat.
— Irina, te rog, spune-mi adevărul.
Am oftat și i-am povestit totul. Cum mama mă bănuiește că el ar putea să mă lase fără nimic, cum vrea să scriu un testament care să-l excludă de la orice moștenire, doar ca să fie sigură că Maria va avea totul.
Radu a rămas tăcut. Apoi a izbucnit:
— Nu pot să cred! După atâția ani, încă nu are încredere în mine?
— Nu e vorba de tine, e vorba de fricile ei. De când a murit tata, vede pericole peste tot.
— Dar eu nu sunt tata tău! Eu sunt soțul tău, tatăl Mariei!
Am simțit cum se rupe ceva între noi. O tăcere grea s-a așternut peste casă. Maria a venit la mine, cu ochii mari:
— Mami, de ce ești tristă?
Am strâns-o în brațe, încercând să-i ascund lacrimile.
— Nu sunt tristă, iubita mea. Sunt doar obosită.
În noaptea aceea, n-am putut să dorm. M-am gândit la copilăria mea, la cum mama mă proteja de orice, la cum tata îi spunea mereu să nu fie atât de posesivă. Dar acum, când eu eram mamă, simțeam aceeași frică: dacă într-o zi totul s-ar destrăma? Dacă Radu ar pleca? Dacă mama avea dreptate?
A doua zi, am mers la ea. Stătea pe balcon, cu o cafea în mână, privind spre blocurile cenușii.
— Mamă, nu pot să fac ce-mi ceri. Nu pot să trăiesc cu suspiciunea asta între mine și Radu. Dacă se va întâmpla ceva, voi găsi o soluție. Dar nu pot să-mi trăiesc viața ca și cum răul e după colț.
Mama a lăcrimat. Pentru prima dată, am văzut-o vulnerabilă.
— Irina, eu nu vreau să-ți stric familia. Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu pățești ca mine.
— Nu sunt tu, mamă. Și Radu nu e tata.
Am plecat de la ea cu sufletul greu. Acasă, Radu mă aștepta.
— Ai vorbit cu ea?
— Da. Dar nu cred că o să se schimbe ceva.
— Irina, eu te iubesc. Dar dacă nu ai încredere în mine, spune-mi.
— Nu e vorba de tine. E vorba de noi, de cât de greu e să fii la mijloc între două lumi: cea a mamei mele, plină de frici, și cea pe care încerc să o construiesc cu tine.
Au trecut săptămâni. Relația cu mama s-a răcit. Maria mă întreba mereu de ce bunica nu mai vine pe la noi. Radu era distant, iar eu mă simțeam prinsă într-o capcană.
Într-o seară, am găsit o scrisoare de la mama. Scria: „Iartă-mă, Irina. Poate am greșit, dar am vrut doar să te protejez. Să nu uiți niciodată că familia e tot ce ai.”
Am plâns mult în noaptea aceea. Am realizat că, oricât de mult am încerca să ne protejăm unii pe alții, uneori frica ne poate distruge mai tare decât orice pericol real.
Acum, când mă uit la Maria, mă întreb: oare voi reuși să nu-i transmit și ei fricile mele? Oare putem rupe lanțul neîncrederii sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?
Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă păstrați familia unită când trecutul apasă atât de greu pe umerii voștri?