Testamentul care ne-a despărțit: Povestea unei surori între iubire și trădare
— Nu ai dreptul să-mi iei casa, Radu! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei unde încă mai plutea mirosul de tămâie de la parastasul tatei. Mama stătea pe marginea canapelei, cu ochii roșii și mâinile strânse în poală, iar Radu mă privea rece, ca pe un străin.
Nu-mi venea să cred că ajunsesem aici. Cu doar două luni în urmă, tata încă trăia. Îl vizitam în fiecare duminică, îi aduceam mere și îi ascultam poveștile despre copilăria lui la țară. Radu venea rar, mereu grăbit, mereu cu telefonul la ureche. Dar tata îl iubea la fel de mult ca pe mine. Sau cel puțin așa credeam.
După înmormântare, totul s-a schimbat. Radu a venit cu un avocat și cu o hârtie pe care scria „Testament”. Am simțit cum mi se taie picioarele când am citit: tata îi lăsa lui casa din București și terenul de la țară. Mie îmi revenea doar apartamentul mic din Drumul Taberei, acolo unde locuisem cu chirie în ultimii ani.
— Nu e corect! am izbucnit atunci. Tata nu ar fi făcut asta niciodată!
Radu a ridicat din umeri, fără să mă privească în ochi.
— Așa a vrut el. Știi bine că eu am avut grijă de el când ai plecat la Cluj la facultate.
M-am simțit lovită pe nedrept. Eu fusesem cea care îi aducea medicamentele, care îl ducea la doctor, care îi făcea cumpărăturile. Dar Radu avea darul să întoarcă totul în favoarea lui. Mama nu spunea nimic. Doar plângea încet, ca o umbră între noi.
Am început să mă cert cu Radu aproape zilnic. Îmi reproșa că nu am stat destul lângă tata, că am ales să-mi fac viața departe de familie. Eu îi spuneam că banii și averea nu pot cumpăra dragostea unui părinte. Dar el părea să nu mai audă nimic din ce spuneam.
Într-o seară, după ce am plecat de la mama, m-am prăbușit pe banca din fața blocului și am plâns ca un copil. O vecină bătrână, tanti Maria, s-a apropiat de mine.
— Draga mea, nu lăsa banii să vă despartă. Am văzut multe familii distruse din cauza unui testament…
Am dat din cap, dar nu puteam să-i spun cât mă durea trădarea fratelui meu. Nu era vorba doar despre casă sau terenuri. Era vorba despre faptul că nu-l mai recunoșteam pe Radu. Unde dispăruse băiatul care mă apăra când eram mici? Cel care îmi aducea ciocolată de ziua mea și mă ajuta la teme?
În zilele următoare, mama s-a îmbolnăvit. Stresul și supărarea au doborât-o. Am stat lângă ea nopți întregi, încercând să-i alin durerea.
— Ana, nu te certa cu fratele tău… Tata nu și-ar fi dorit asta…
Dar cum să nu mă cert? Cum să accept nedreptatea? Într-o zi, am găsit într-un sertar o scrisoare de la tata. Era adresată „copiilor mei”. Am citit-o cu lacrimi în ochi:
„Dragii mei,
Nu știu dacă am făcut mereu ce trebuie pentru voi. Poate am greșit împărțind averea așa cum am făcut-o. Dar sper ca dragostea dintre voi să fie mai puternică decât orice hârtie sau semnătură.”
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Tata știa că va lăsa în urmă o rană adâncă.
Am încercat să vorbesc cu Radu din nou.
— Radu, hai să împărțim totul egal. Nu vreau nimic mai mult decât dreptatea.
El m-a privit rece:
— Ana, eu am investit bani în casa asta. Tu ai ales alt drum. Nu mai e nimic de discutat.
M-am simțit ca și cum aș fi pierdut nu doar casa copilăriei mele, ci și fratele pe care îl iubeam atât de mult.
Au trecut luni de zile în care nu ne-am vorbit deloc. Mama s-a stins încet, cu inima frântă între doi copii care nu mai știau să fie frați.
La parastasul ei, am stat la aceeași masă cu Radu, dar între noi era un zid invizibil. O mătușă a încercat să ne împace:
— Sunteți singuri pe lume acum… Nu vă lăsați dușmani pentru niște hârtii!
Dar era prea târziu? Poate că da.
Astăzi locuiesc singură în apartamentul mic din Drumul Taberei. Casa copilăriei mele e goală — Radu o închiriază unor străini. Uneori trec pe acolo și privesc pe fereastră: văd umbrele trecutului și aud râsetele noastre de copii.
Mă întreb uneori: oare merită să pierzi tot pentru niște bani? Oare sângele chiar se face apă atunci când orgoliul și lăcomia intră între frați?
Poate că într-o zi vom găsi drumul spre iertare. Dar până atunci…
„Ce rămâne din familie când testamentul devine mai important decât iubirea? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?”