Telefonul care mi-a sfâșiat viața – povestea unei prietenii pierdute, a trădării și a secretelor de familie

— Maria, trebuie să vorbim. Acum. Vocea Irinei, spartă și grăbită, m-a trezit dintr-un somn greu, ca o palmă peste obraz. Era trecut de ora patru după-amiaza, iar lumina palidă a toamnei se strecura printre jaluzelele camerei mele. Nu mai vorbisem cu Irina de aproape zece ani. De fapt, nu mai vorbisem cu nimeni din vechiul nostru cerc de prieteni de când plecasem la București, fugind de tot ce mă lega de orașul natal, Bacău.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— E vorba despre mama ta. Și despre tata. Și despre… noi două. Trebuie să știi adevărul.

Am simțit cum inima mi se strânge într-un pumn invizibil. Mama era bolnavă de ani buni, iar tata… tata nu mai era același om de când murise fratele meu mai mic, Vlad. Dar ce legătură avea Irina cu toate astea? De ce acum?

— Maria, știu că ai fugit de acasă ca să uiți, dar nu poți fugi la nesfârșit. Adevărul te ajunge din urmă.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Îmi amintesc perfect ultima noastră ceartă, pe banca din fața blocului, când Irina mi-a spus că nu pot controla totul și că unele răni nu se vindecă niciodată. Atunci am râs amar și am plecat fără să mă uit înapoi.

— Spune-mi ce vrei să spui, Irina. Nu mai pot trăi cu jumătăți de adevăr.

— Maria… Vlad nu s-a sinucis. A fost un accident. Și tata tău știa. Știa și a ascuns totul ca să vă protejeze.

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. Toată copilăria mea fusese construită pe minciuni? Tata, omul pe care îl veneram, ascunsese adevărul despre moartea fratelui meu? Am început să plâng fără să pot opri șuvoiul de lacrimi care îmi ardeau obrajii.

— De ce îmi spui asta acum? am șoptit printre suspine.

— Pentru că mama ta e pe moarte și vrea să-ți spună ea însăși totul. Dar nu are curaj. M-a rugat pe mine… Și pentru că nu mai pot trăi cu povara asta.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe podea, cu genunchii la piept, încercând să găsesc un sens în haosul care îmi invadase mintea. Am revăzut în minte toate serile când tata venea acasă târziu, cu ochii roșii și privirea pierdută. Toate momentele când mama plângea în baie, crezând că nu o aud.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan, ascultând fiecare sunet al orașului care nu-mi fusese niciodată acasă cu adevărat. Dimineața m-am urcat în primul tren spre Bacău, cu inima grea și sufletul sfâșiat între furie și dorința de a afla adevărul.

Când am ajuns acasă, mama era întinsă pe canapea, palidă și slabă, dar cu ochii limpezi ca niciodată.

— Maria… ai venit.

— Trebuia să vin. Spune-mi tot ce știi.

Mama a început să plângă încet, apoi mi-a povestit totul: cum Vlad ieșise în acea seară să o caute pe Irina, după ce se certaserăm toți trei la școală; cum tata îl găsise căzut lângă calea ferată și cum hotărâseră împreună să spună că a fost sinucidere, ca să nu fie anchetați pentru neglijență parentală. Cum Irina fusese martor fără voie la tot și cum tăcerea ei îi apăsa sufletul de ani de zile.

— Am vrut doar să vă protejăm… am crezut că e mai bine așa… Dar uite ce am făcut din tine, Maria. Ai fugit de noi, ai fugit de tine…

Nu știam dacă să urlu sau să plâng. M-am ridicat brusc și am ieșit din casă, lăsând-o pe mama singură cu regretele ei. Pe drum spre gară m-am întâlnit cu tata. Era îmbătrânit peste măsură, cu umerii aduși și ochii goi.

— Maria… iartă-mă…

— Nu pot! Nu acum! Poate niciodată!

Am fugit fără să mă uit înapoi. În trenul spre București am privit pe geam minute în șir, încercând să găsesc o fărâmă de liniște în peisajul care fugea pe lângă mine. M-am gândit la Irina — la cât de greu trebuie să-i fi fost să poarte povara asta atâția ani; la cât de mult ne-am rănit una pe alta fără să vrem; la cât de ușor se poate destrăma o familie atunci când adevărul e ascuns sub preș.

Câteva zile mai târziu am primit un mesaj scurt de la mama: „Te iubesc. Îmi pare rău.” Nu i-am răspuns imediat. Nu știam dacă pot ierta atât de ușor.

Acum stau singură în apartamentul meu mic din București și mă întreb: oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Câte vieți sunt distruse din dorința de a-i proteja pe cei dragi? Și cât timp trebuie să treacă până când putem ierta cu adevărat?