Tatăl care s-a întors după douăzeci de ani: Povara unei datorii sufletești

— Bună seara, Ilinca. Sunt tatăl tău. Am venit să stau la tine. Legal, trebuie să mă primești, a spus el cu o voce pe care aproape că nu o recunoșteam, stând în pragul ușii mele, ud leoarcă, cu o valiză veche în mână.

Am rămas nemișcată, cu mâna pe clanță, încercând să-mi dau seama dacă visez sau dacă realitatea tocmai a devenit un coșmar. Nu-l mai văzusem de când aveam zece ani. Atunci, într-o dimineață rece de noiembrie, și-a făcut bagajul și a plecat fără să privească înapoi. Mama a plâns zile întregi, dar eu am simțit doar o ușurare ciudată. Nu mai trebuia să ascult țipetele lor, nu mai trebuia să mă ascund sub pat când începeau să se certe.

— Ilinca, mă auzi? Nu am unde să mă duc. Am dreptul să stau aici, ești fiica mea.

M-am dat un pas înapoi. În spatele meu, pe hol, mama își făcea curaj să iasă din cameră. Avea părul alb acum și ochii obosiți. A privit spre el ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Ce cauți aici, Doru? Ai uitat tot ce ne-ai făcut?

El a ridicat din umeri, încercând să pară calm, dar i-am văzut mâinile tremurând. — Am greșit, știu. Dar sunt bolnav și nu am pe nimeni. Legea spune că ai mei copii trebuie să aibă grijă de mine.

M-am uitat la mama. Știam că nu are rost să-i cer părerea; ea ar fi vrut să-l vadă dispărut pentru totdeauna. Dar eu? Eu ce trebuia să fac?

Am crescut fără el. Mama s-a zbătut să-mi ofere tot ce a putut: haine curate, mâncare caldă, dragoste necondiționată. A lucrat la două slujbe ca să plătească chiria și să-mi cumpere cărți pentru școală. Tata? A trimis pensia alimentară doar când era amenințat cu executarea silită. Niciodată nu m-a sunat de ziua mea. Niciodată nu m-a întrebat dacă am nevoie de ceva.

— Ilinca, te rog… Sunt tatăl tău! Nu mă lăsa pe drumuri!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În mintea mea se derulau imagini cu el trântind uși, urlând la mama, aruncând farfurii de perete. Dar apoi mi-am amintit și de serile când mă lua în brațe și îmi citea povești înainte de culcare. Erau puține astfel de momente, dar existaseră.

— Nu poți veni aici pur și simplu după douăzeci de ani și să pretinzi ceva! am izbucnit eu. Unde ai fost când am avut nevoie de tine? Când mama era bolnavă și nu aveam bani de medicamente? Când am terminat facultatea și nu aveam cu ce să-mi plătesc chiria?

El s-a uitat în jos, rușinat.

— Am greșit… Am fost slab… Dar acum nu mai am pe nimeni.

Mama s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Ilinca, nu-i datora nimic. Sufletul tău e mai important decât orice lege.

Dar legea era clară: dacă nu avea unde să stea și nu avea venituri, copiii erau obligați să-l ajute. Am simțit cum mă sufoc între ceea ce simțeam și ceea ce trebuia să fac.

L-am primit în casă pentru o noapte. Nu am dormit deloc. Îl auzeam cum tușește în camera de oaspeți și mă gândeam la copilul din mine care încă spera că tata se va întoarce într-o zi și va repara totul.

A doua zi dimineață, la cafea, tata a încercat să vorbească:

— Ilinca… Ți-am adus niște poze vechi… Uite, aici ești tu la mare…

Am privit fotografia: eu la cinci ani, cu el pe plajă. Zâmbeam larg, iar el părea fericit. Am simțit un nod în gât.

— De ce ai plecat? am întrebat încet.

A oftat adânc.

— Eram prea tânăr… Nu știam ce vreau… M-am speriat de responsabilitate… Și apoi am făcut greșeală după greșeală…

Nu era nicio scuză suficient de bună pentru absența lui. Dar nici nu puteam ignora omul bolnav din fața mea.

În zilele următoare, prezența lui a devenit apăsătoare. Mama nu-i vorbea deloc. Eu încercam să-l evit cât puteam. Dar într-o seară l-am găsit plângând în bucătărie.

— Ilinca… Îmi pare rău pentru tot… Poate că nu merit iertarea ta…

Am simțit furie și milă în același timp. Mi-am dorit să-l alung, dar ceva mă oprea.

Prietenii mei mi-au spus că sunt nebună dacă îl las să rămână. „Nu-i datora nimic! Ai dreptul la liniștea ta!” Dar rudele au început să mă sune: „E tatăl tău! Nu-l lăsa pe drumuri!”

Am început să mă întreb: ce înseamnă datoria față de părinți? E doar o obligație legală sau e ceva mai profund?

După două luni tensionate, tata a început să se simtă mai bine fizic, dar între noi rămânea un zid invizibil. Într-o dimineață mi-a spus:

— Ilinca… Dacă vrei să mă dai afară, te înțeleg…

M-am uitat la el și am realizat că niciodată nu voi putea șterge trecutul. Dar nici nu pot trăi toată viața cu resentimentele copilului abandonat.

Acum stau pe balcon și privesc orașul luminat noaptea. Mă întreb: oare cât putem ierta din datoria asta sufletească față de părinții noștri? Și dacă alegem să nu iertăm, ne eliberăm sau ne condamnăm singuri la suferință?