„Tată, lasă-mă în pace!” – Povestea unei despărțiri amare între tată și fiu, când banii au distrus totul

„Tată, lasă-mă în pace!” – cuvintele astea încă îmi răsună în minte, ca un ecou dureros care nu vrea să se stingă. Era o seară ploioasă de noiembrie, iar Vlad, fiul meu, stătea în pragul ușii, cu ochii roșii de furie și dezamăgire. Încercam să-l opresc să plece, dar el nici nu voia să mă privească. „Nu mă mai suna, nu-mi mai trimite bani! Nu mai vreau nimic de la tine!”

Am rămas în hol, cu mâinile tremurânde, încercând să înțeleg unde am greșit. Oare când s-a rupt totul între noi? Poate atunci când am început să muncesc prea mult, să lipsesc de acasă nopți întregi, doar ca să-i pot oferi tot ce nu am avut eu niciodată. Poate când am uitat să-l ascult și am crezut că banii pot cumpăra liniștea și iubirea.

Vlad a fost mereu un copil sensibil. Îmi amintesc cum venea la mine cu desenele lui naive și mă ruga să le pun pe frigider. Eu îi zâmbeam absent, cu gândul la facturile care se adunau pe masă. „Bravo, băiete”, îi spuneam, dar mintea mea era deja la următoarea zi de muncă. Soția mea, Mariana, îmi reproșa adesea: „Nu vezi că Vlad are nevoie de tine, nu de bani?” Dar eu credeam că fac ce trebuie. Când Vlad a intrat la facultate la București, am simțit o mândrie uriașă. Am făcut credite ca să-i plătesc chiria și taxele. Nu voiam să-i lipsească nimic.

Adevărul e că nici nu știu când a început să se schimbe. Poate după ce Mariana a murit, răpusă de cancer. Atunci Vlad s-a închis în el și eu m-am refugiat și mai mult în muncă. Vorbeam rar la telefon. El părea mereu grăbit, distant. Eu îi trimiteam bani lunar și îi scriam mesaje lungi pe WhatsApp la care răspundea sec: „Mulțumesc, tată.”

Totul s-a rupt într-o zi de vară, când m-a sunat și mi-a cerut bani pentru o excursie cu prietenii. I-am spus că nu pot acum, că am probleme la serviciu și că trebuie să fim mai chibzuiți. Atunci a izbucnit: „Ți-e greu să-mi dai niște bani după tot ce ai făcut până acum? Doar atât contează pentru tine!” Am încercat să-i explic că nu e vorba doar de bani, dar el a închis telefonul.

De atunci, relația noastră s-a transformat într-un schimb sec de mesaje despre transferuri bancare. Nu mai vorbea cu mine decât când avea nevoie de ceva. Mă simțeam ca un bancomat ambulant. Prietenii mei din sat mă întrebau mereu: „Ce mai face băiatul tău la București?” Le zâmbeam amar: „E bine, învață.” Dar adevărul era că nu știam nimic despre viața lui.

Într-o zi, am primit un telefon de la o fată pe nume Irina. Mi-a spus că e prietena lui Vlad și că el are probleme – s-a împrumutat la niște băieți dubioși și nu știe cum să iasă din asta. M-am urcat în primul tren spre București, cu inima cât un purice. L-am găsit pe Vlad într-o garsonieră dezordonată, palid și speriat. „Tată, nu trebuia să vii”, mi-a spus printre dinți. „Mă descurc singur.”

Am plătit datoriile lui fără să comentez, dar i-am cerut să vină acasă măcar pentru câteva zile. A acceptat fără tragere de inimă. În sat, lumea îl privea ciudat – băiatul care a plecat la oraș și s-a întors cu coada între picioare. Seara stăteam la masă și încercam să vorbim ca pe vremuri. Dar între noi era un zid invizibil.

Într-o noapte, l-am auzit vorbind la telefon cu cineva: „Nu mai pot cu tata ăsta al meu! Numai bani știe să dea! Niciodată nu m-a întrebat ce simt sau ce vreau eu cu adevărat.” Am simțit cum mă prăbușesc. Toată viața am crezut că fac bine, dar poate am greșit fundamental.

A doua zi dimineață i-am spus: „Vlad, hai să mergem la mormântul mamei tale.” Pe drum am încercat să-i povestesc despre copilăria mea grea, despre cum am jurat că fiul meu nu va duce lipsă de nimic. El m-a ascultat tăcut. La cimitir a izbucnit: „Mamă ar fi știut ce să facă! Tu doar ai aruncat cu bani în mine ca să scapi de vinovăție!”

M-am uitat la el și am simțit că-l pierd definitiv. Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi. Apoi a plecat fără să se uite înapoi.

De atunci au trecut luni bune. Vlad nu mi-a mai răspuns la mesaje sau la telefon. Casa e goală și tăcută. Merg zilnic la mormântul Marianei și îi vorbesc despre băiatul nostru. Mă întreb dacă mai există vreo cale spre împăcare sau dacă banii chiar au distrus tot ce era între noi.

Poate că am greșit crezând că dragostea se măsoară în sacrificii materiale. Poate că Vlad are dreptate și eu nu am știut niciodată cum să fiu tată cu adevărat.

Oare există iertare pentru părinții care au vrut doar binele copiilor lor? Sau unele greșeli chiar nu pot fi reparate niciodată?