Tăcerea dintre noi: Povestea unei mame care a ales între loialitate și adevăr

— Ana, deschide ușa! strigam cu vocea tremurată, bătând cu pumnii în lemnul vechi, scorojit. Vântul de aprilie îmi biciuia obrajii, iar în spatele gardului de sârmă ghimpată, câinele lătra nervos. Nu-mi răspundea nimeni. Mă uitam la casa mică, cu acoperișul roșu și ferestrele murdare, încercând să-mi dau seama dacă fiica mea chiar nu e acasă sau doar nu vrea să mă vadă.

Nu ne-am certat niciodată cu adevărat, dar după nunta ei cu Radu, ceva s-a rupt. Mesajele au devenit rare, telefoanele scurte și reci. „Am mult de lucru”, îmi spunea mereu. „Nu e nimic, mamă, doar sunt obosită.” Dar eu simțeam că nu e doar oboseala.

Am venit fără să anunț. Poate am greșit. Dar nu mai puteam suporta tăcerea dintre noi. Am stat pe prispă, cu genunchii strânși la piept, până când am auzit pași pe alee. Ana venea de la magazin, cu sacoșa plină de cartofi și pâine. M-a privit mirată, apoi a oftat adânc.

— Mamă… ce cauți aici?

— Am venit să te văd. Mi-era dor de tine.

A evitat să mă îmbrățișeze. Mi-a făcut semn să intru. În casă mirosea a supă reîncălzită și a mucegai. Pe masă era o cană ciobită și o scrumieră plină.

— Radu nu e acasă? am întrebat încet.

Ana a dat din cap că nu. Ochii ei erau roșii, iar pe obraz avea o vânătaie galben-vineție, abia ascunsă sub un strat subțire de fond de ten. Inima mi-a sărit din piept.

— Ce-ai pățit la față?

— M-am lovit de ușă, a zis repede, fără să mă privească.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când vedeam urme pe mâinile sau pe fața ei, dar mereu găsea o scuză: „Am căzut”, „M-am zgâriat în grădină”.

— Ana… te rog, spune-mi adevărul. Te bate Radu?

A izbucnit în plâns. S-a prăbușit pe scaun și și-a ascuns fața în palme.

— Nu pot… Nu pot să plec, mamă! N-am unde să mă duc! El zice că fără el n-aș fi nimic…

Mi-am mușcat buza până la sânge ca să nu plâng și eu. M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe.

— Ana, vino acasă la mine. Nu trebuie să suporți asta!

— Nu pot… Dacă află Radu că ai fost aici… O să fie rău.

Am stat împreună câteva ore. Am încercat să-i spun că nu e vina ei, că nimeni nu merită să fie tratat așa. Dar Ana era prinsă într-o plasă invizibilă de frică și rușine.

Când am plecat spre gară, m-am uitat înapoi la casa aceea mică și mi-am promis că n-o să las lucrurile așa. În trenul care mă ducea spre orașul meu prăfuit, mă gândeam la toate femeile care trăiesc în tăcere același coșmar ca fiica mea. La toate mamele care nu știu cum să-și salveze copiii fără să-i piardă pentru totdeauna.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu ea la telefon. Nu răspundea. Am sunat-o pe sora mea, Elena, care locuia în satul vecin.

— Maria, nu te băga! O să-și rezolve ei problemele. Așa e la țară… Bărbatul e bărbat!

M-am enervat:

— Elena, tu ai accepta să te bată cineva?

— Nu-i treaba mea! Dacă Ana nu vrea să plece, n-ai ce-i face.

Am simțit că mă sufoc de neputință. Am mers la poliție. Am vorbit cu o doamnă polițist care m-a privit cu milă:

— Doamnă, dacă fata dumneavoastră nu depune plângere, noi nu putem face nimic…

M-am întors acasă mai singură ca niciodată. În fiecare seară mă rugam pentru Ana. Îi trimiteam mesaje: „Te iubesc”, „Sunt aici pentru tine”, „Nu ești singură”. Niciun răspuns.

Au trecut luni. Într-o zi am primit un telefon de la Ana. Vocea ei era stinsă:

— Mamă… poți veni după mine? Nu mai pot…

Am fugit la gară cu inima cât un purice. Am găsit-o pe peron, cu un rucsac mic și ochii umflați de plâns. Am luat-o acasă fără să pun întrebări.

Primele zile au fost grele. Ana nu vorbea aproape deloc. Se speria la orice zgomot mai puternic. Îi făceam ceaiuri calde și îi citeam povești din copilărie, ca atunci când era mică.

Într-o seară mi-a spus:

— Mamă… crezi că o să pot vreodată să fiu fericită?

Am strâns-o în brațe și i-am promis că da.

Dar satul vorbea deja. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A fugit de-acasă”, „L-a lăsat pe Radu”, „Ce rușine pentru familie!”

Radu a venit după ea într-o zi. A bătut cu pumnii în ușă:

— Maria! Dă-mi fata afară! E nevasta mea!

L-am privit drept în ochi:

— Ana nu mai e proprietatea ta! Dacă te mai apropii de casa mea, chem poliția!

A plecat înjurând și amenințând că o să ne facă viața un iad.

Ana a început terapia după câteva luni. Încet-încet a început să zâmbească din nou. Dar rana rămâne acolo — o rană pe care nici timpul, nici dragostea mea nu o pot vindeca complet.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am intervenit sau dacă ar fi trebuit să respect dorința ei de a păstra aparențele pentru lume. Dar știu că tăcerea ucide sufletul unei femei mai repede decât orice palmă.

Oare câte mame mai trăiesc astăzi aceeași neputință ca mine? Și câte fiice își găsesc curajul să rupă tăcerea?