Suflete rănite pe același drum: Povestea mea și a fiicei mele, Ana

— Nu pot să cred că a făcut asta… Nu pot să cred! vocea Anei răsuna spartă în sufrageria noastră mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi. Era trecut de ora opt, ploua mărunt afară, iar eu stăteam pe același colț de canapea unde cu doar două ore înainte primisem mesajul care mi-a sfâșiat inima: „Nu mai pot. Plec. Îmi pare rău.”

Am privit-o pe Ana, cu ochii ei roșii și părul încâlcit, și mi-am dat seama că nu știu ce să-i spun. Cum să-i explic că și eu sunt la fel de pierdută? Că și mie mi s-a prăbușit lumea? Că tatăl ei, omul cu care am împărțit douăzeci de ani din viață, a ales să plece fără să privească înapoi?

— Mami… tu măcar ai avut douăzeci de ani. Eu nici măcar doi, a șoptit ea, cu vocea tremurândă.

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat și am tras-o lângă mine. Am plâns împreună, fără rușine, fără cuvinte mari. Doar lacrimi. Lacrimi pe același obraz, pe același jastuc.

— De ce ne lasă oamenii pe care îi iubim? am întrebat-o, mai mult pentru mine decât pentru ea.

— Poate pentru că nu suntem destul de buni… sau poate pentru că ei nu știu să iubească, a răspuns Ana, privind în gol.

În acea seară am stat îmbrățișate ore întregi. Am vorbit despre tot ce ne durea: despre tata care nu mai vine acasă, despre băiatul care i-a promis Anei că o va iubi mereu și totuși a dispărut fără urmă. Am vorbit despre frică, despre rușine, despre cum e să te trezești dimineața și să nu mai ai niciun plan.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana în bucătărie, cu ochii umflați și o cană de ceai în mână.

— Nu vreau să merg la școală azi, mami. Toată lumea o să mă întrebe unde e Vlad… și eu nu știu ce să le spun.

— Nici eu nu știu ce să spun la serviciu. Ce să le zic? Că soțul meu a plecat cu o femeie mai tânără? Că după douăzeci de ani am rămas singură?

Am râs amar amândouă. Era un râs care ascundea disperarea.

— Hai să facem ceva nebunesc azi! am zis dintr-o dată. Să mergem la film la ora prânzului! Să mâncăm înghețată la micul dejun! Să ne prefacem că suntem două turiste rătăcite în București!

Ana m-a privit mirată, apoi a zâmbit timid.

— Chiar ai face asta?

— Da. Pentru că azi nu vreau să fiu femeia părăsită. Vreau să fiu mama ta. Și prietena ta.

Am ieșit din casă cu umbrelele colorate și am mers pe jos până la cinematograf. Pe drum am vorbit despre orice altceva decât despre bărbații care ne-au rănit. Am râs la glumele proaste din film, am mâncat popcorn și ne-am făcut poze caraghioase în fața unui magazin.

Seara, când ne-am întors acasă, am găsit un plic pe masă. Era scrisul lui Mihai, soțul meu. L-am deschis cu mâinile tremurânde. În el era doar o foaie: „Îmi pare rău că nu am avut curajul să-ți spun în față. Nu e vina ta. Te rog să ai grijă de Ana.”

Am simțit cum furia mă cuprinde. Cum adică „nu e vina ta”? Cum adică „ai grijă de Ana”? Dar cine are grijă de mine?

În zilele care au urmat, fiecare dintre noi a încercat să-și găsească echilibrul. Ana s-a întors la școală, dar era mai tăcută ca niciodată. Eu mergeam la serviciu ca un robot, evitând privirile colegilor și întrebările indiscrete.

Seara stăteam împreună pe canapea și ne uitam la seriale vechi sau citeam povești una alteia. Încercam să umplem golul lăsat de absența lui Mihai cu mici ritualuri: ceaiul de la ora opt, plimbările prin parc duminica dimineața, scrisorile pe care ni le lăsam pe frigider cu mesaje motivaționale.

Într-o seară, Ana a venit la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Mami… crezi că o să mai iubesc vreodată? Că o să pot avea încredere în cineva?

Am strâns-o tare în brațe.

— Nu știu, puiule. Dar știu că suntem împreună și că orice ar fi, o să ne ridicăm una pe cealaltă.

Au trecut luni până când am început să simt că respir din nou. Am început terapie – eu și Ana separat, dar uneori mergeam împreună. Am descoperit cât de mult contează să vorbești despre durere, să nu o ascunzi sub preș.

Mama mea a venit într-o zi la noi și mi-a spus:

— Nu ești prima femeie părăsită din lume, dar ești prima care are curajul să-și arate rănile în fața copilului ei. Să nu uiți asta.

M-am gândit mult la vorbele ei. Poate că nu suntem niciodată pregătite pentru abandon – nici ca femei, nici ca mame, nici ca fiice. Dar poate că tocmai în acele momente găsim puterea adevărată: aceea de a merge mai departe împreună.

Acum, când privesc în urmă la acea toamnă grea, mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte mame și fiice plâng pe același jastuc fără să știe că nu sunt singure? Poate ar trebui să vorbim mai des despre rănile noastre… Ce credeți voi?