Sofa „Visul” – Povestea unei iubiri pierdute între dorințe și realitate

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să stau aici, să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi frământau colțul canapelei „Visul”, acea piesă de mobilier pe care am ales-o împreună, când încă mai credeam că viitorul nostru e plin de promisiuni.

Radu s-a uitat la mine, obosit, cu ochii lui cenușii care altădată mă făceau să simt că lumea e a noastră. Acum, privirea lui era goală, ca și cum nici nu mă mai vedea. — Ce vrei să fac? Să fugim de tot? Să lăsăm totul baltă? Asta vrei?

Mi-am mușcat buza. Nu știam ce vreau. Sau poate știam, dar nu aveam curaj să spun. În jurul nostru, apartamentul mirosea a cafea rece și a zile neterminate. Pe perete, tabloul cu munții Bucegi pe care îl cumpărasem în prima noastră excursie împreună părea să râdă de noi.

Totul a început frumos. Ne-am cunoscut la o petrecere la Irina, colega mea de la facultate. Radu era diferit – tăcut, dar cu un zâmbet care promitea povești. M-a cucerit cu felul lui de a vedea lumea, cu planurile lui mărețe: „O să avem o casă la marginea orașului, o grădină plină de trandafiri și seri lungi pe terasă.” Am râs atunci, crezând că totul e posibil.

După doi ani de chirie în garsoniera sufocantă din Militari, am strâns bani pentru apartamentul nostru. Am ales fiecare piesă de mobilier cu grijă, dar canapeaua „Visul” a fost inima casei. Acolo am făcut planuri, am râs până târziu în noapte, acolo am plâns când mama lui Radu s-a îmbolnăvit și acolo ne-am împăcat după prima ceartă serioasă.

Dar viața nu e ca în filme. După ce mama lui Radu s-a stins, el s-a schimbat. A devenit tăcut, absent. Eu încercam să-l ajut, dar orice vorbă părea să-l rănească. Într-o zi, m-a întrebat: — Tu chiar crezi că o să fim fericiți aici? Că viața asta e tot ce merităm?

Nu i-am răspuns atunci. Poate pentru că nici eu nu mai știam ce cred. La serviciu era din ce în ce mai greu – șefa mea, doamna Popescu, mă presa cu termene limită imposibile. Tata se îmbolnăvise și el, iar fratele meu, Vlad, mă suna doar când avea nevoie de bani sau ajutor.

Radu venea tot mai târziu acasă. Uneori îl găseam pe canapea, uitându-se în gol sau butonând telefonul. Îl întrebam dacă vrea să vorbim, dar răspunsul era mereu același: — Sunt obosit.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit un mesaj pe telefonul lui. Era de la o colegă de serviciu: „Sper că azi ai avut o zi mai bună. Dacă vrei să vorbim, știi unde mă găsești.” M-am simțit trădată și totuși nu am avut curaj să-l confrunt direct. Am stat pe canapea ore întregi, încercând să-mi adun gândurile.

A doua zi dimineață, l-am întrebat:
— Radu, tu mai vrei să fim împreună?
El a oftat adânc:
— Nu știu… Poate că ne-am pierdut pe drum.

Am plâns atunci ca un copil. Canapeaua „Visul” era udă de lacrimile mele. M-am gândit la toate serile în care ne țineam de mână și promiteam că nimic nu ne va despărți. Dar viața nu ține cont de promisiuni.

Familia mea nu l-a plăcut niciodată pe Radu. Mama spunea mereu: „E prea visător pentru tine, Ana. Ai nevoie de cineva stabil.” Tata îl ignora la mesele de duminică și îi vorbea doar despre fotbal sau politică. Radu simțea presiunea asta și se retrăgea tot mai mult.

Într-o zi, Vlad a venit la noi acasă beat și a început să urle că nu-mi pasă de familie, că l-am uitat pe tata. Radu a încercat să-l calmeze, dar Vlad l-a împins și a spart o vază primită cadou la nuntă. Atunci am simțit că totul se destramă.

Am început să evit serile acasă. Mă refugiam la muncă sau ieșeam cu Irina la o cafea doar ca să nu mă gândesc la golul dintre mine și Radu. Când veneam acasă târziu, îl găseam dormind pe canapea sau plecat deja la serviciu.

Într-o sâmbătă dimineață, când soarele bătea timid prin geamurile murdare ale sufrageriei, m-am așezat pe „Visul” și am privit în jur. Apartamentul era plin de lucruri care nu mai aveau sens: poze cu zâmbete false, suveniruri din vacanțe în care ne certasem aproape tot timpul, haine aruncate la întâmplare.

Radu a intrat în cameră cu o cafea pentru mine – un gest mic, dar care m-a făcut să plâng din nou.
— Ana… poate ar trebui să luăm o pauză.

Am dat din cap încet. Știam că are dreptate. Ne agățam de o poveste care nu mai era a noastră.

Acum stau singură pe canapeaua „Visul”. E tot aici – martor tăcut al iubirii noastre pierdute. Uneori mă întreb dacă nu cumva am cerut prea mult sau dacă viața pur și simplu ne-a schimbat fără să ne dăm seama.

Poate că fiecare are nevoie de o canapea „Visul” – un loc unde să-și plângă dorințele neîmplinite și să-și regândească alegerile. Sau poate că dragostea adevărată nu e despre promisiuni și planuri mărețe, ci despre puterea de a rămâne împreună chiar și când lumea se destramă în jur.

Oare se poate salva iubirea când totul pare pierdut? Sau unele vise sunt făcute doar ca să ne amintească cine am fost?