Singurătatea unei mame: Povestea Mariei, uitată de propriii copii

— Nu mai pot, Andreea! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care se sacrifică! De ce nu o iei tu pe mama la tine? Eu am doi copii mici, tu ai apartamentul ăla mare în București!

Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, încărcată de mirosul de cafea arsă și de tensiunea care plutea ca un nor greu. Stăteam pe scaunul vechi, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Îi priveam pe amândoi, copiii mei, pentru care muncisem o viață întreagă, certându-se ca niște străini.

Andreea își trecu mâna prin părul blond, vizibil iritată:
— Radu, nu e vorba doar de spațiu! Eu lucrez până târziu, nu pot să stau cu mama toată ziua. Tu ai program flexibil, poți să te ocupi de ea mai bine.

M-am simțit mică, invizibilă. Parcă nu mai eram mama lor, ci un obiect de care nu știau ce să facă. Am vrut să le spun că nu vreau să fiu o povară, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am privit pe geam la copacii goi din fața blocului și mi-am amintit de iernile când îi duceam la școală prin zăpadă, cu cizmele ude și sufletul plin de speranță că vor avea o viață mai bună.

— Nu vreau să vă certați din cauza mea, am șoptit. Pot să mă descurc și singură…

Dar nu m-au auzit. Erau prea prinși în propriile lor frustrări. M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon, lăsând ușa întredeschisă. Am tras aer în piept și am simțit cum frigul îmi taie obrajii. M-am gândit la soțul meu, Ion, plecat dintre noi prea devreme. La promisiunea pe care mi-am făcut-o atunci: că nu le va lipsi nimic copiilor mei.

Ani la rând am muncit două joburi. Dimineața la fabrica de confecții, seara făceam curățenie la o familie din cartierul bun. Nu am avut concedii, nu am avut haine noi. Totul era pentru Andreea și Radu: rechizite, haine curate, meditații la matematică. Îmi amintesc cum Andreea plângea când nu-i cumpăram păpușa aceea scumpă de Crăciun. I-am promis atunci că într-o zi va avea tot ce-și dorește.

Radu era mai tăcut. Îl găseam adesea în camera lui, desenând mașini pe caiete vechi. Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta lui Ion ca să-i plătesc chiria primele luni. Niciodată nu mi-a reproșat nimic, dar nici nu mi-a mulțumit cu adevărat.

Acum, după atâția ani, mă simțeam ca un bagaj uitat pe peronul unei gări pustii. Copiii mei nu mă mai vedeau ca pe mama care le-a dat totul, ci ca pe o problemă de rezolvat.

În seara aceea am dormit prost. M-am trezit devreme și am început să-mi strâng lucrurile în liniște. O valiză mică, câteva haine groase și poza cu Ion. Am lăsat un bilet pe masă: „Nu vă faceți griji pentru mine. Voi sunteți tot ce am avut mai scump.”

Am plecat fără să mă uit înapoi. Am luat autobuzul spre satul natal, unde mai aveam o verișoară bătrână. Pe drum, am privit oamenii din jur: o femeie cu un copil mic în brațe, un bătrân care dormea cu capul pe geam. M-am întrebat dacă și ei simt aceeași singurătate ca mine.

La țară m-a primit tanti Ileana cu brațele deschise:
— Vai, Marie, ce-ai pățit? De ce ești așa abătută?

Am izbucnit în plâns ca un copil. I-am povestit totul printre sughițuri: certurile copiilor mei, sentimentul că nu mai aparțin nicăieri.

— Of, draga mea… Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i aia recunoștință. Dar să știi că aici ai mereu o cameră și o farfurie caldă.

Zilele au trecut greu. Îmi lipseau glasurile copiilor mei, chiar și certurile lor. Le trimiteam mesaje scurte: „Sper că sunteți bine.” Rar primeam răspunsuri. O dată pe lună mă suna Andreea:
— Mamă, ești bine? Ai nevoie de bani?
— Nu, draga mea… doar voiam să te aud.

Radu nu m-a sunat deloc. Am aflat de la vecini că s-a mutat cu familia la Brașov.

Într-o zi de toamnă târzie, m-am trezit cu poștașul la poartă:
— Aveți o scrisoare recomandată!

Era de la Andreea: „Mamă, îmi pare rău pentru tot. Am fost egoistă și nu am știut să te apreciez la timp. Mi-e dor de tine.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Dar rana era prea adâncă ca să se vindece doar cu vorbe scrise.

Acum stau la fereastra casei bătrânești și privesc câmpul gol. Mă întreb unde am greșit ca mamă. Oare sacrificiul meu a fost prea mare? Sau poate i-am protejat prea mult și nu i-am învățat ce înseamnă responsabilitatea față de cei care te-au crescut?

Poate că sunt multe mame ca mine în România — femei care au dat totul pentru copii și au primit înapoi doar tăcere sau indiferență.

Mă întreb: oare dragostea de mamă ar trebui să fie necondiționată până la capăt? Sau vine un moment când trebuie să ne gândim și la noi?

Voi ce credeți? Ați trecut prin ceva asemănător sau cunoașteți pe cineva care a simțit această durere a uitării?