Scrisoarea care mi-a sfâșiat viața: Cum procesul de pensie alimentară de la mama mea a schimbat totul

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am izbucnit, cu scrisoarea mototolită în mână, vocea tremurându-mi între furie și neputință.

Mama stătea în pragul ușii, cu ochii uscați, dar privirea ei era mai tăioasă ca oricând. — Nu mai am de unde, Ana. Nu mai pot. Tu ai serviciu, ai casă, ai familie. Eu ce am?

Așa a început totul. Într-o dimineață de februarie, când încă ningea peste București, am găsit în cutia poștală un plic oficial. Am recunoscut scrisul mamei pe adresa expeditorului și inima mi-a sărit o bătaie. Când am deschis plicul și am citit „Citație pentru stabilirea pensiei de întreținere”, am simțit că mi se rupe ceva în mine. Mama mea mă dădea în judecată pentru pensie alimentară.

Nu eram o străină pentru greutățile vieții. Tata murise când aveam 17 ani, iar mama s-a descurcat cum a putut să mă crească singură. Am muncit din liceu, am făcut facultatea la zi și am avut grijă să nu-i cer niciodată bani. După ce m-am măritat cu Vlad și l-am născut pe Darius, viața părea că începe să se așeze. Aveam un apartament mic în Drumul Taberei, un job la contabilitate și un copil sănătos. Dar relația cu mama devenise tot mai rece.

— Ana, nu vreau să te pun într-o situație proastă, dar nu mai am bani nici de medicamente, îmi spunea la telefon.
— Mamă, știi că te ajut cât pot, dar și noi abia ne descurcăm. Vlad a rămas fără serviciu anul trecut, Darius are nevoie de rechizite…

Discuțiile astea se repetau la nesfârșit. Îi trimiteam bani când puteam, dar niciodată nu era de ajuns. Mama locuia singură într-un apartament vechi din Berceni, cu o pensie mizerabilă. Refuza să se mute la noi sau să vândă apartamentul ca să-și cumpere ceva mai mic și să-i rămână bani.

Când am primit citația, am simțit că tot trecutul nostru s-a prăbușit peste mine. Vlad s-a uitat la mine lung:
— Ana, nu e corect ce-ți face. Ai și tu copilul tău. Nu poți să fii responsabilă pentru toată lumea.
— Dar e mama mea! Cum să mă lupt cu ea în tribunal?

Nopțile au devenit un chin. Mă întorceam pe toate părțile în pat, încercând să găsesc o soluție. Îmi aminteam cum mama îmi făcea ceai când eram bolnavă sau cum îmi cosea rochiile pentru serbările școlare. Dar îmi aminteam și cum mă certa că nu sunt destul de bună sau cum îmi reproșa că nu i-am adus niciodată un ginere „adevărat”.

La primul termen de judecată, sala era rece și impersonală. Mama stătea pe banca din față, cu avocatul ei — o femeie tânără, cu privire aspră. Eu eram singură; Vlad rămăsese acasă cu Darius.

Judecătoarea a întrebat-o pe mama:
— De ce solicitați pensie alimentară de la fiica dumneavoastră?
— Pentru că nu mai pot trăi din pensia mea. Ana are posibilități mai bune ca mine.

M-am ridicat cu greu:
— Doamnă judecător, eu am familie, copil mic și rate la bancă. O ajut pe mama cât pot, dar nu pot mai mult.

După ședință, mama m-a privit scurt:
— Să nu crezi că mi-a fost ușor să fac asta.
— Atunci de ce ai făcut-o?
— Pentru că nu mai am pe nimeni altcineva.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Oare chiar nu mai avea pe nimeni? Sau eu eram doar ultima ei speranță? Am încercat să vorbesc cu fratele meu, Lucian, care locuia la Cluj și nu mai vorbise cu mama de ani buni.

— Ana, eu nu mă bag. Știi bine că mama mereu a avut pretenții doar de la tine. Eu sunt băiatul care „nu se pricepe la nimic”.

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire: între datoria față de mama care m-a crescut și responsabilitatea față de copilul meu care avea nevoie de mine întreagă — nu sfâșiată între două lumi.

Într-o seară, după ce Darius a adormit, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea:
— Ana, trebuie să te gândești la tine și la noi. Dacă îi dai mamei tot ce cere acum, ce vei face când va cere mai mult? Sau când va trebui să alegi între medicamentele lui Darius și ale ei?

Am izbucnit în plâns:
— Nu vreau să aleg! Vreau doar să fim o familie normală!

Dar ce înseamnă „normal” într-o țară unde bătrânii sunt uitați iar copiii lor abia supraviețuiesc? Unde statul îți cere să-ți ajuți părinții prin lege, dar nu-ți dă niciun sprijin real?

Procesul a durat luni întregi. Mama a câștigat — trebuia să-i plătesc lunar o sumă fixată de instanță. Relația noastră s-a rupt complet; nu mi-a mai răspuns la telefon decât ca să-mi amintească să-i trimit banii la timp.

Darius m-a întrebat într-o zi:
— Mami, de ce ești mereu tristă?
Nu am știut ce să-i răspund.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza cu mine și mama din copilărie. Mă întreb dacă aș fi putut face altceva sau dacă vina asta va rămâne mereu cu mine.

Oare poți fi vreodată o fiică bună și o mamă bună în același timp? Sau trebuie mereu să alegem pe cine iubim mai mult?