Scrisoarea care mi-a sfâșiat familia: Când propria mamă mi-a cerut pensie de întreținere

— Nu pot să cred! Cum să-mi ceară așa ceva? am izbucnit, trântind scrisoarea pe masa din bucătărie. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea nebunește. Soția mea, Irina, s-a apropiat încet, cu ochii mari de uimire.

— Ce s-a întâmplat, Vlad?

I-am întins hârtia fără să spun nimic. Am urmărit cum citește, cum sprâncenele i se încruntă tot mai tare. „Cerere de pensie de întreținere din partea mamei biologice.” Cuvintele acelea mi-au ars pieptul ca o rană veche redeschisă.

— Nu… nu e posibil, a șoptit Irina. După tot ce ți-a făcut?

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Am revăzut totul: copilăria în care mama dispăruse fără urmă, lăsându-mă cu tata și bunica. Niciun telefon, nicio scrisoare, nici măcar o urare de ziua mea. Ani la rând am sperat că va apărea la poartă, că mă va lua în brațe și-mi va spune că-i pare rău. Dar n-a venit niciodată.

Tata a murit devreme, răpus de muncă și necazuri. Bunica m-a crescut cu greu, dar cu dragoste. Am muncit din greu să ajung cineva: am terminat facultatea, mi-am găsit un job decent la o firmă de construcții, mi-am făcut o familie. Credeam că trecutul e îngropat.

Până azi.

Am citit și recitit scrisoarea. Mama — sau mai bine zis, femeia care mi-a dat viață — cerea pensie de întreținere pentru că nu se mai descurca financiar. Spunea că sunt singurul ei copil și că legea îi dă dreptul să ceară ajutor.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat Irina cu voce stinsă.

— Nu știu… Cum să-i dau bani? Pentru ce? Pentru anii în care am plâns după ea? Pentru serile în care bunica îmi spunea povești ca să nu simt lipsa mamei?

Irina a oftat și m-a strâns de mână.

— Poate ar trebui să vorbești cu ea… Să afli de ce a făcut ce a făcut.

Am râs amar.

— Să vorbesc? Ce să-i spun? „Mulțumesc că m-ai abandonat și acum vrei bani?”

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca un leu în cușcă. M-am gândit la fiica mea, Ana, care dormea liniștită în camera ei roz. Cum aș putea eu s-o părăsesc vreodată? Cum a putut mama mea să facă asta?

A doua zi am sunat-o pe bunica. Vocea ei blândă mi-a adus puțină liniște.

— Mamă mare, ai auzit ce vrea mama?

A tăcut o clipă.

— Am auzit… Vlad, știu că te doare. Dar poate are nevoie…

— Are nevoie? Dar eu n-am avut nevoie când eram copil?

— Știu… Dar tu nu ești ca ea. Tu ai inimă bună.

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii.

— Nu vreau să fiu ca ea, mamă mare. Dar nici nu pot să uit.

În zilele următoare am primit telefoane de la rude pe care nu le mai văzusem de ani buni. Unchiul Gheorghe, fratele mamei, m-a sunat direct:

— Vlad, nu fi rău! E tot mama ta! Dacă nu o ajuți tu, cine s-o ajute?

— Unde era când aveam nevoie de ea? am răspuns printre dinți.

— A avut și ea necazurile ei…

M-am enervat și am închis. Toată lumea părea să uite prin ce am trecut eu. Toți vorbeau despre datoria copilului față de părinte, dar nimeni nu vorbea despre datoria părintelui față de copil.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, Irina m-a luat de mână.

— Vlad, știu că te doare. Dar dacă nu faci nimic, o să porți povara asta toată viața. Poate ar trebui să te întâlnești cu ea… Să-i spui tot ce ai pe suflet.

Am acceptat cu greu. Am sunat-o pe mama după douăzeci și șase de ani. Vocea ei era stinsă, tremurată.

— Vlad…

— Da. Sunt eu.

A tăcut mult timp.

— Îmi pare rău…

M-am simțit golit de puteri.

— De ce ai plecat?

A început să plângă.

— N-am știut cum să fiu mamă… Eram tânără și speriată… Tata tău era mereu plecat… Am făcut greșeli…

Am ascultat-o fără să spun nimic. Cuvintele ei nu ștergeau anii pierduți. Dar nici nu puteam s-o urăsc pe deplin.

— Și acum vrei bani?

— Nu vreau decât să pot trăi… N-am pe nimeni altcineva…

Am închis ochii și am respirat adânc.

— O să mă gândesc.

În zilele următoare am fost sfâșiat între furie și milă. Irina încerca să mă susțină, dar simțeam că mă îndepărtez de toți. La serviciu eram absent; acasă eram nervos și tăcut. Ana a simțit tensiunea și m-a întrebat într-o seară:

— Tati, tu ai avut mamă?

M-am uitat la ea și mi-au dat lacrimile.

— Am avut… dar nu a fost lângă mine.

A venit procesul. Avocatul mamei a vorbit despre lege și obligații morale. Avocatul meu a vorbit despre abandon și traume. Judecătoarea m-a privit lung:

— Domnule Popescu, vă întreb: puteți ierta?

Nu am știut ce să răspund. În final, instanța a decis: trebuie să plătesc o sumă simbolică lunar. Legea era clară; sentimentele mele erau un haos.

După proces am ieșit pe hol și am văzut-o pe mama sprijinită de perete, micșorată parcă sub greutatea anilor. M-am apropiat încet.

— Vlad…

Am dat din cap.

— O să-ți trimit banii… Dar nu pot promite că o să te pot ierta vreodată.

A dat din cap trist și a plecat încet.

Acum, când privesc la Ana jucându-se în curte, mă întreb: cât de mult îi datorăm unui părinte care ne-a rănit? Unde se termină datoria legală și unde începe sau se sfârșește cea sufletească? Poate cineva să ierte cu adevărat abandonul?