Schimbul care mi-a răpit copilăria: Povestea Anei

— Nu înțeleg de ce nu mă lași să ies cu prietenii, mamă! am țipat, trântind ușa camerei mele. Mă simțeam sufocată, ca de fiecare dată când mama încerca să mă controleze. Era o seară obișnuită de sâmbătă în apartamentul nostru mic din cartierul Militari, dar în sufletul meu era o furtună care nu se mai potolea de ani de zile.

Mama, Mariana, a intrat după mine, cu ochii roșii de oboseală și nervi. — Ana, nu vreau să te cert, dar nu pot să dorm liniștită dacă nu știu unde ești. Ești tot ce am pe lume!

Am oftat și m-am aruncat pe pat. Mereu simțeam că nu mă înțelege. Că nu sunt ca ea, nici ca tata. Aveam părul blond și ochii verzi, pe când ei erau bruneți cu ochi căprui. Dar nu era doar aspectul fizic. Era ceva mai adânc, o ruptură invizibilă, ca un fir subțire care se tot întindea între noi.

În acea noapte, am visat din nou aceeași scenă: eram într-un spital, plângeam, iar o asistentă mă lua din brațele unei femei necunoscute. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește. Nu i-am spus nimănui despre visele astea, nici măcar prietenei mele cele mai bune, Irina.

Viața mea s-a schimbat radical într-o zi de toamnă, când am venit acasă de la liceu și am găsit-o pe mama plângând la masă, cu o scrisoare în mână. Tata stătea în picioare, cu fața palidă ca varul.

— Ana, trebuie să vorbim, a spus el cu o voce pe care nu i-o mai auzisem niciodată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Ce s-a întâmplat?

Mama a ridicat privirea spre mine și mi-a întins scrisoarea. — E de la spitalul unde m-am născut.

Am citit-o tremurând. Era un document oficial care spunea că în urmă cu șaisprezece ani, două fetițe fuseseră schimbate din greșeală la maternitatea Giulești. Una dintre ele eram eu.

— Nu… Nu se poate… am bâiguit. — Voi nu sunteți părinții mei?

Mama a izbucnit în plâns. — Te-am crescut ca pe copilul nostru! Dar biologic… nu ești a noastră.

Tata a venit lângă mine și m-a luat în brațe. — Ana, pentru noi ești fiica noastră, orice ar spune hârtia asta.

Dar lumea mea s-a prăbușit. Cine eram eu? Cine erau părinții mei adevărați? De ce mi se întâmpla asta?

În săptămânile următoare, am trăit ca într-un vis urât. Mama și tata au încercat să mă liniștească, dar eu mă simțeam tot mai străină în propria casă. La școală nu puteam să mă concentrez, iar Irina a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ana, ce ai? Parcă nu mai ești tu…

I-am spus totul într-o pauză, ascunse după sala de sport. A rămas fără cuvinte.

— Și… ai de gând să-i cunoști?

— Nu știu… Mi-e frică.

Într-o zi, părinții mei adoptivi mi-au spus că familia biologică vrea să mă cunoască. Se numeau Victor și Elena Popescu și locuiau în Ploiești. Aveau o casă mare și o altă fată, pe nume Ioana — fata care crescuse în locul meu.

— Poate ar trebui să mergem împreună, a spus mama adoptivă cu voce stinsă.

Am acceptat doar pentru că voiam să aflu cine sunt cu adevărat. Drumul spre Ploiești a fost tăcut și apăsător. Când am ajuns, Victor și Elena ne-au întâmpinat la poartă cu lacrimi în ochi.

— Ana… Ești atât de mare… a spus Elena tremurând.

Victor m-a privit lung și apoi m-a strâns la piept. — Te-am căutat toată viața…

Ioana stătea puțin mai departe, privind la mine cu o curiozitate amestecată cu teamă. Era ca o oglindă spartă: semănăm la chip, dar eram atât de diferite.

Primele discuții au fost stângace. Victor încerca să-mi povestească despre copilăria mea pierdută: — Ți-am păstrat toate jucăriile… Am sperat mereu că te vom găsi.

Elena plângea mereu când mă privea. — Îmi pare rău că nu am fost acolo când ai avut nevoie de mine…

M-am simțit vinovată față de părinții mei adoptivi, care stăteau stingheri într-un colț al sufrageriei lor luxoase. Mama adoptivă își frământa mâinile și încerca să-și ascundă lacrimile.

— Ana, noi te iubim la fel de mult ca înainte… a șoptit ea când am rămas singure.

— Știu… Dar nu mai știu cine sunt…

Au urmat luni întregi de vizite între cele două familii. Încercam să mă împart între două lumi care nu se potriveau deloc una cu alta. La liceu au început bârfele: „Ai auzit? Ana a fost schimbată la naștere!”

Irina m-a apărat mereu: — Lăsați-o în pace! Nu e vina ei!

Dar eu mă simțeam tot mai singură. Ioana era geloasă pe mine pentru că îi luasem locul în familia biologică; eu eram geloasă pe ea pentru copilăria pe care o avusese.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu mama adoptivă — „De ce te duci mereu la ei? Noi ce suntem pentru tine?” — am fugit din casă și m-am dus la gară. Am stat ore întregi pe peron, uitându-mă la trenuri și întrebându-mă dacă să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște.

Atunci m-a sunat Victor: — Ana, te rog să vii acasă. Oriunde ai fi, ai două familii care te iubesc.

M-am întors acasă abia dimineața. Mama adoptivă mă aștepta în bucătărie cu ochii umflați de plâns.

— Iartă-mă… Nu vreau să te pierd…

Am izbucnit în lacrimi și am îmbrățișat-o strâns.

Acum au trecut doi ani de atunci. Încerc încă să-mi găsesc locul între două lumi care nu vor fi niciodată una singură. Am două mame care mă iubesc fiecare în felul ei și doi tați care ar face orice pentru mine. Dar uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să fiu întreagă.

Oare sângele contează mai mult decât dragostea? Sau dragostea e cea care ne face familie? Voi ce credeți?