Șapte nopți albe: Cum lipsa somnului l-a schimbat pe soțul meu și ne-a destrămat familia

— Vlad, te rog, nu mai pleca! Nu mă lăsa singură cu Mara, nu acum! am strigat într-o noapte rece de februarie, cu vocea tremurândă și ochii plini de lacrimi. Vlad, soțul meu de doisprezece ani, își trăgea geaca peste pijama, cu ochii roșii și goi, ca și cum nu mă mai vedea.

— Nu pot, Ana. Nu mai pot. Mă sufoc aici. Trebuie să plec la mama. Am nevoie să dorm. Să fiu singur.

Ușa s-a trântit în urma lui, iar liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă. Mara, fetița noastră de opt ani, a apărut în pragul camerei, cu părul ciufulit și ochii speriați.

— Mami, unde merge tati?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că tatăl ei nu mai rezistă? Că lipsa somnului îl transformase într-un străin? Că omul blând și atent de altădată nu mai era decât o umbră?

Totul a început cu o săptămână înainte. Vlad lucra la un proiect important la serviciu, iar șeful lui, domnul Petrescu, îi cerea imposibilul: „Vreau raportul gata până luni dimineață. Știu că poți!”

În primele două nopți, Vlad a dormit câte două-trei ore. A treia noapte nu a mai închis un ochi deloc. Îl găseam dimineața pe canapea, cu laptopul în brațe și cafeaua rece pe masă. Mara îl întreba mereu:

— Tati, vii să te joci cu mine?

El îi răspundea absent:

— Nu pot acum, tati lucrează.

Pe zi ce trecea, Vlad devenea tot mai irascibil. Se enerva din orice: dacă Mara scăpa laptele pe masă, dacă eu uitam să cumpăr pâine, dacă telefonul suna prea tare. În a cincea noapte fără somn, l-am găsit plângând în baie.

— Ce se întâmplă cu mine? Nu mai pot gândi clar… Parcă totul e o ceață groasă…

Am încercat să-l ajut. I-am făcut ceaiuri calmante, i-am propus să mergem la medic. A refuzat totul.

— Nu am timp de doctori! Trebuie să termin proiectul!

În a șaptea noapte, Vlad nu mai era el. Avea privirea pierdută și vorbea singur prin casă. Când i-am spus că trebuie să se odihnească sau măcar să stea cu noi la masă, a izbucnit:

— Nu vezi că nu mă ajutați cu nimic? Totul e pe umerii mei! Voi doar cereți și cereți!

Apoi a plecat la mama lui și nu s-a mai întors. Nu mi-a răspuns la mesaje, nici la telefon. Soacra mea mi-a spus sec:

— Lasă-l să se liniștească. E obosit. Poate are nevoie de spațiu.

Dar eu știam că nu era doar oboseala. Era ceva mai adânc: o prăpastie care se căsca între noi și pe care nu știam cum s-o traversez.

Zilele care au urmat au fost un chin. Mara plângea seara la culcare:

— Mami, tati nu ne mai iubește?

Încercam să-i spun că totul va fi bine, dar nici eu nu credeam asta. M-am simțit trădată și abandonată. Prietena mea cea mai bună, Ioana, m-a sunat într-o zi:

— Ana, trebuie să ai grijă de tine și de Mara. Poate Vlad are nevoie de ajutor specializat…

Dar cum să-l ajut dacă el fugea de noi? Cum să repar ceva ce nu înțelegeam?

Am început să caut pe internet despre efectele lipsei de somn. Am citit despre depresie, anxietate, chiar psihoză temporară. M-am speriat și mai tare.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Mara, am stat singură în bucătărie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mi-am amintit de vremurile când Vlad mă ținea în brațe și îmi promitea că orice ar fi, vom fi împreună.

Au trecut două săptămâni până când Vlad a acceptat să ne vedem. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Era slab, cu barba crescută și ochii încercănați.

— Ana… îmi pare rău… Nu știu ce s-a întâmplat cu mine… Parcă am fost altcineva…

— Vlad, ai nevoie de ajutor. Nu putem trece peste asta singuri.

A dat din cap încet:

— Știu… Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu te pierd pe tine și pe Mara…

L-am luat de mână și am simțit cât de rece era pielea lui.

— Nu te-am pierdut încă. Dar trebuie să lupți pentru noi.

Au urmat luni grele: terapie de cuplu, vizite la psiholog, discuții lungi despre trecut și viitor. Vlad a început să doarmă din nou câte puțin, apoi tot mai mult. Relația noastră s-a schimbat — nu a mai fost niciodată ca înainte, dar am învățat să fim sinceri unul cu altul.

Uneori mă întreb dacă dragostea poate supraviețui după ce viața ne zdrobește sufletul. Poate fi reconstruit ceva ce s-a spart atât de tare? Sau rămânem mereu cu frânturi din ceea ce am fost?