Prețul prieteniei: Umbrele unui nou început după divorț

— De ce nu-mi spui exact cât ai primit la partaj, Irina? Ce, ți-e rușine cu mine?

Vocea lui Sorin răsună în bucătăria mea mică, printre cănile de cafea și farfuriile nespălate. Mă uit la el, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Nu mă așteptam ca o simplă vizită de sâmbătă dimineață să se transforme într-un interogatoriu. Îmi simt obrajii arzând.

— Sorin, nu e vorba de rușine. Pur și simplu… nu vreau să vorbesc despre asta. E greu, încă doare.

El oftează teatral și-și freacă barba, privindu-mă cu ochii lui albaștri, cândva blânzi, acum tăioși.

— Hai, Irina, suntem prieteni de douăzeci de ani! Nu-mi spune că nu poți avea încredere în mine. Sau ai uitat cine te-a ajutat când ai rămas fără job?

Îmi mușc buza. Nu am uitat. Dar nici nu pot uita cum, în ultimele luni, fiecare discuție cu el ajunge la bani, la Radu, la ce am pierdut sau ce aș putea câștiga. Parcă nu mai suntem noi doi, ci doi străini care se măsoară din priviri.

După divorțul de Radu, lumea mea s-a prăbușit. Am rămas singură într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu rate la bancă și un copil adolescent care mă privește ca pe un străin. Mama mă sună zilnic să mă întrebe dacă am mâncat și dacă „nu cumva ar trebui să-l mai iert pe Radu”. Dar cel mai tare mă doare că Sorin, singurul om care mi-a rămas aproape, pare să devină tot mai rece și mai suspicios.

Într-o seară ploioasă de aprilie, după ce am plâns în baie ca să nu mă audă fiica mea, Sorin mi-a trimis un mesaj: „Ieși la o bere? Trebuie să vorbim.” Am acceptat fără să mă gândesc. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte. Dar discuția a alunecat repede spre subiecte incomode.

— Deci… ai început să ieși cu cineva? — m-a întrebat el, cu un zâmbet strâmb.

— Nu e nimic serios. Doar… încerc să-mi revin.

— Și tipul ăsta… are bani? Te ajută cu ceva?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ce contează asta? De ce trebuie să justific fiecare pas?

— Sorin, nu e treaba ta. Nu vreau să vorbesc despre asta.

El a dat din cap și a oftat lung.

— Ești schimbată, Irina. Parcă nu mai ești tu.

Poate chiar nu mai sunt eu. Poate nici nu știu cine sunt acum. Femeia care a stat zece ani într-o căsnicie toxică și a ieșit cu sufletul făcut bucăți? Mama care nu știe cum să-și apropie fiica? Prietena care nu mai are încredere nici în cei mai vechi amici?

Într-o duminică dimineață, când încercam să fac clătite pentru Ana — fiica mea — am primit un telefon de la mama:

— Irina, am auzit că Radu s-a mutat cu alta. Tu ce faci? Tot singură? Nu te gândești că lumea vorbește?

Am închis ochii și am inspirat adânc. Lumea vorbește mereu. Despre femeile divorțate, despre banii lor, despre cine le vizitează seara. Despre cât de repede „își revin”.

Sorin a început să vină tot mai rar pe la mine. Când venea, aducea mereu vorba despre bani sau despre Radu.

— Sincer, Irina, cred că ai fost prea blândă la partaj. Puteai să-i iei totul! — mi-a spus într-o seară.

— Nu am vrut scandal. Vreau doar liniște.

— Liniște? Liniștea nu plătește facturile!

Am izbucnit:

— Sorin! De ce te interesează atât de mult banii mei? Ce vrei de fapt?

A tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri:

— Îmi pasă de tine. Dar parcă nu mă mai lași să te ajut.

Ajutorul lui devenise o povară. Fiecare gest venea cu o întrebare sau o judecată ascunsă. Am început să mă întreb dacă prietenia noastră a fost vreodată sinceră sau doar o competiție mascată sub glume și beri băute împreună.

Într-o zi, Ana m-a întrebat:

— Mama, tu chiar ai prieteni? Sau doar oameni care vor ceva de la tine?

M-a durut întrebarea ei mai mult decât orice reproș al lui Sorin sau al mamei mele.

Am început să evit întâlnirile cu Sorin. El a observat și mi-a scris:

„Te-ai schimbat. Nu mai ai nevoie de mine.”

Nu i-am răspuns imediat. Am stat pe balconul meu mic și am privit luminile orașului. Poate chiar m-am schimbat. Poate că durerea m-a făcut mai precaută, mai selectivă cu oamenii din jurul meu.

Într-o seară târzie, Sorin a venit neanunțat la ușa mea.

— Irina, hai să vorbim ca oamenii mari! Ce s-a întâmplat cu noi?

L-am privit în ochi și i-am spus ceea ce simțeam de luni întregi:

— S-a întâmplat că nu mai pot avea încredere în nimeni. Nici măcar în tine.

A plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în holul apartamentului meu, cu ecoul pașilor lui în urechi.

Au trecut luni de atunci. Viața merge înainte: Ana a intrat la liceu, eu mi-am găsit un job nou la o editură mică din oraș. Încerc să-mi construiesc o lume în care nu trebuie să dau explicații nimănui pentru alegerile mele.

Dar uneori mă întreb: oare prietenia adevărată poate supraviețui geloziei și durerii nespuse? Sau suntem condamnați să ne pierdem unii pe alții atunci când viața ne pune la încercare?

Poate că răspunsul e undeva între tăcere și curajul de a spune adevărul despre ce simțim cu adevărat.