Prânzul care mi-a schimbat viața: Lecția amară a încrederii pierdute

— Băi, Mihai, mă ajuți și pe mine azi cu prânzul? Am uitat portofelul acasă, jur! Vocea lui Sorin răsuna peste zgomotul utilajelor, iar ochii lui căprui, mereu puțin obosiți, păreau sinceri. Era ora 12:30 și deja simțeam cum stomacul îmi cânta a foame. M-am uitat la el, apoi la pachetul meu cu mâncare și la portofelul din buzunar. Nu era prima dată când Sorin mă ruga să-l ajut, dar niciodată nu refuzasem. În fond, eram colegi de ani buni, iar eu câștigam ceva mai bine ca el.

— Sigur, Sorine, hai că-ți iau și ție o ciorbă și un fel doi. Dar vezi să-mi dai banii mâine, că luna asta am și eu niște cheltuieli…

A zâmbit larg, cu acea expresie de recunoștință care mă făcea mereu să cred că fac un lucru bun. Am ieșit împreună din hală, am traversat curtea plină de camioane și am intrat la cantina fabricii. Am plătit pentru amândoi și ne-am așezat la masa noastră obișnuită, lângă geam. Sorin a mâncat repede, povestindu-mi despre băiatul lui care urma să dea admiterea la liceu și despre cât de greu e cu banii.

— Să știi că nu uit, Mihai! Mâine-ți dau banii, promit! a zis el ridicându-se grăbit când a sunat sirena de reluare a lucrului.

Am zâmbit și eu, dar ceva în glasul lui suna diferit. Poate era doar oboseala sau poate era începutul unei dezamăgiri pe care nu o anticipasem.

A doua zi am așteptat. Și a treia zi la fel. Sorin evita să mă privească în ochi, iar când îl întâlneam pe holuri, găsea mereu o scuză să se grăbească. După o săptămână, m-am dus direct la el.

— Sorine, ai avut timp să-ți aduci portofelul? Că știi…

A oftat adânc și a dat din umeri.

— Mihai, nu am acum… dar îți dau sigur săptămâna viitoare. Am niște probleme acasă…

M-am simțit prost să insist. Știam că are familie, că nu-i ușor. Dar în același timp, simțeam cum încrederea mea se topește încet. În fiecare zi îl vedeam râzând cu alți colegi, ieșind la țigară sau povestind despre planuri de weekend. Mă întrebam dacă doar mie îmi cere bani sau dacă și alții au pățit la fel.

Într-o vineri după-amiază, când toată lumea se pregătea de plecare, l-am văzut pe Sorin la poartă cu o pungă mare de cumpărături. M-am apropiat.

— Ai avut bani de cumpărături, dar pentru mine nu ai găsit?

S-a uitat la mine cu o privire vinovată.

— Mihai… nu e ce crezi tu…

— Ba exact ce cred! Iar eu am fost fraierul care te-a crezut!

Am plecat nervos spre mașină. În drum spre casă, gândurile mi se învârteau haotic. Cum ajunsesem aici? Eu, care mereu am ajutat pe toată lumea… De ce tocmai Sorin? De ce tocmai acum?

Seara, acasă, i-am povestit soției mele, Ioana.

— Mihai, oamenii profită dacă le dai ocazia. Nu e vina ta că ai vrut să faci un bine. Dar poate ar trebui să fii mai atent cui îi oferi încrederea ta.

Am dat din cap trist. Avea dreptate. Dar nu puteam să nu mă simt trădat. A doua zi la muncă am evitat să-l mai salut pe Sorin. El a încercat să glumească cu mine, dar i-am răspuns rece. S-a simțit tensiunea între noi, iar ceilalți colegi au început să întrebe ce s-a întâmplat.

Într-o pauză de cafea, Alina, colega de la contabilitate, s-a apropiat de mine.

— Mihai, nu fi supărat pe Sorin. Știi că a mai făcut asta și cu alții? E felul lui…

M-am uitat uimit la ea.

— Și nimeni nu-i spune nimic?

— Ce rost are? Dacă nu-i mai dai nimic, se oprește singur…

Am simțit cum mă cuprinde o furie mocnită. Nu era vorba doar de bani — era vorba de respect și de faptul că cineva îți calcă pe suflet fără remușcări.

În zilele următoare am început să fiu mai rezervat cu toți colegii. Nu mai povesteam despre planurile mele sau despre problemele de acasă. M-am retras în mine și am devenit mai atent la gesturile celor din jur. Unii au observat schimbarea și au încercat să mă apropie din nou, dar eu nu mai eram același Mihai.

Au trecut luni bune până când Sorin a venit într-o zi cu banii pentru prânzul acela uitat.

— Uite, Mihai… scuze că a durat atât…

I-am luat banii fără să spun nimic. Nu mai conta suma — conta rana lăsată în sufletul meu.

Acum mă întreb: merită să mai ai încredere în oameni după ce ai fost trădat? Sau trebuie să ridici ziduri ca să nu mai fii rănit niciodată?