Patru case pentru Lucia – Povestea unei trădări de familie

— Nu pot să cred, Lucia! Cum poți să faci asta? E casa noastră, a părinților! am urlat, cu mâinile tremurând pe masa veche din bucătărie. Lucia stătea în fața mea, cu brațele încrucișate și privirea rece, de parcă nu eram decât o străină. În aer plutea mirosul de cafea arsă și așteptarea unei sentințe.

— Ioana, nu ești realistă. Eu am investit în apartamentele mele, tu ai rămas aici, fără să faci nimic. Tata a lăsat casa asta pe numele meu, nu pe al tău. E dreptul meu, mi-a spus ea, cu voce tăioasă.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras pământul de sub picioare. Casa asta era tot ce-mi rămăsese după ce părinții au murit. Era locul unde am crescut, unde am râs și am plâns împreună cu Lucia, unde mama ne făcea plăcintă cu mere în fiecare toamnă. Și acum, sora mea voia să mă dea afară, ca pe un chiriaș incomod.

Am încercat să-i explic: — Lucia, tu ai deja patru apartamente! De ce vrei și casa asta? Eu n-am nimic altceva. Nu pot să plec, nu am unde.

Ea a ridicat din umeri: — Nu e problema mea. Poate ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să refuzi să vinzi când tata era încă în viață. Acum e prea târziu.

Mi-am mușcat buza până la sânge ca să nu plâng. M-am ridicat brusc și am ieșit pe holul îngust, unde tablourile vechi ale familiei păreau să mă privească cu milă. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit în curte și am stat pe banca de sub nucul bătrân, încercând să-mi adun gândurile.

A doua zi am primit o notificare de la avocatul Luciei: trebuia să părăsesc casa în termen de 30 de zile. Am simțit un val de furie și neputință. Am încercat să vorbesc cu ea din nou, dar nu mi-a răspuns la telefon. Am mers la ea acasă, la unul dintre apartamentele ei din centru, dar portarul nici nu m-a lăsat să intru.

Prietenii mei îmi spuneau să merg la avocat, dar știam că nu am bani pentru un proces lung. Lucia avea resurse, avea relații. Eu aveam doar amintirile și o casă care nu mai era a mea nici pe hârtie, nici în ochii surorii mele.

În fiecare seară mă plimbam prin camerele goale, atingând pereții ca să-mi iau rămas bun. M-am gândit la tata, la cum ne certa când ne certam pentru jucării sau haine. „Sângele apă nu se face”, spunea el mereu. Dar sângele se poate usca atunci când banii intră între oameni.

Într-o noapte, Lucia a venit pe neașteptate. Era târziu și ploua torențial. A intrat fără să bată la ușă.

— Ioana, te rog să nu faci scandal. Nu vreau să ajungem la poliție sau la televizor. Vreau doar să rezolvăm civilizat.

— Civilizat? Să mă dai afară din casa copilăriei noastre ți se pare civilizat? am izbucnit eu.

A oftat și pentru o clipă am văzut o umbră de regret în ochii ei.

— Nu e vorba doar despre bani. E vorba că vreau să las ceva copiilor mei. Tu nu ai familie, nu ai copii… Eu trebuie să mă gândesc la viitorul lor.

M-am uitat la ea ca la un monstru. — Și eu ce sunt? O povară? Un obstacol?

A dat din cap: — Nu vreau să discutăm despre asta acum.

A plecat la fel de brusc cum a venit. Am stat toată noaptea trează, gândindu-mă dacă aș putea vreodată s-o iert.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții: am vorbit cu vecinii, cu preotul din sat, cu un avocat care mi-a spus că șansele mele sunt mici dacă actele sunt pe numele ei. Am început să fac bagaje, dar fiecare obiect pus într-o cutie era ca o rană deschisă.

Într-o dimineață m-am trezit cu sunetul unei dube de mutări în fața porții. Lucia trimisese oameni să-mi ia lucrurile. Am ieșit în pijama și i-am rugat să mă lase măcar o zi în plus. Unul dintre muncitori m-a privit cu milă: — Doamnă, noi doar ne facem treaba…

Am plecat din casa copilăriei mele cu două valize și o pisică bătrână. M-am mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului, unde pereții erau reci și străini. În fiecare seară visam că mă întorc acasă și că totul e ca înainte: eu și Lucia râzând în bucătărie, mama făcând plăcintă, tata citind ziarul pe verandă.

Dar realitatea era alta: sora mea avea acum cinci case și eu niciuna care să-mi aparțină cu adevărat.

Au trecut luni de zile până când am avut curajul să-i scriu Luciei o scrisoare. I-am spus tot ce simt: durerea, trădarea, dorul de familie. Nu mi-a răspuns niciodată.

Uneori mă întreb dacă merită să lupți pentru familie atunci când familia nu mai luptă pentru tine. Oare banii chiar valorează mai mult decât sângele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?