O noapte la secția de poliție: Cum grija mamei mele mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am urlat în telefon, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce țineam strâns la piept fetița mea, Ilinca. Era aproape miezul nopții și în casa noastră din Pitești domnea haosul. Soțul meu, Radu, trântise ușa dormitorului după ce țipase la mine că sunt o mamă incapabilă și o soție nerecunoscătoare. În bucătărie, soacra mea, Marieta, își aprindea a treia țigară și bombănea ceva despre „femeile din ziua de azi”.

Telefonul a sunat. Era mama mea, Ana. Vocea ei tremura: — Ce s-a întâmplat, draga mea? De ce plângi? Am încercat să-i explic printre suspine că petrecerea de ziua Ilincăi se transformase într-un coșmar. Radu băuse prea mult, Marieta mă acuza că nu știu să gătesc sarmale ca lumea, iar eu mă simțeam prinsă ca într-o capcană. — Vin acum! a spus mama hotărâtă. — Nu te mișca de acolo!

O oră mai târziu, eram în mașina mamei, cu Ilinca adormită la piept. Mama conducea cu mâinile încleștate pe volan, privirea fixată înainte. — Nu trebuia să rabzi toate astea, Irina! De ce nu mi-ai spus mai devreme? Am tăcut. Cum să-i spun că mi-a fost rușine? Că am crezut că e vina mea? Că dacă aș fi fost mai bună, poate Radu n-ar fi țipat la mine și Marieta m-ar fi respectat?

Când am ajuns la secția de poliție, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Mama m-a tras ușor de mână: — Hai, Irina. Trebuie să vorbești cu cineva. În sala de așteptare mirosea a cafea ieftină și a dezamăgire. Un polițist tânăr, cu ochii obosiți, ne-a privit lung: — Ce s-a întâmplat?

Am început să povestesc: despre țipetele lui Radu, despre cum Marieta mă urmărea peste tot prin casă și îmi critica fiecare gest, despre cum nu mai dormisem de trei nopți din cauza fricii că Ilinca va crește într-un mediu toxic. Polițistul a notat totul în tăcere. Când am terminat, m-am simțit goală pe dinăuntru.

— Vreți să depuneți plângere? m-a întrebat el calm.

M-am uitat la mama. Ochii ei erau plini de lacrimi reținute. — E decizia ta, Irina. Dar gândește-te la Ilinca.

Am simțit atunci greutatea tuturor anilor în care am încercat să fiu „fata bună”, „soția perfectă”, „nora ideală”. Mi-am dat seama că nu mai puteam continua așa. — Da, vreau să depun plângere.

A urmat o noapte lungă. Mama a stat cu Ilinca pe un scaun metalic, legănând-o ușor. Eu am completat hârtii, am răspuns la întrebări și am simțit pentru prima dată că fac ceva pentru mine și pentru copilul meu.

Dimineața ne-a prins pe toate trei într-o cameră mică din apartamentul mamei mele. Ilinca dormea liniștită între noi. Mama mi-a mângâiat părul: — Sunt mândră de tine.

Dar liniștea n-a durat mult. Radu a început să mă sune insistent, să-mi trimită mesaje pline de regrete și promisiuni că se va schimba. Marieta a venit la ușa mamei mele și a început să țipe că i-am distrus familia.

— Irina, gândește-te la copil! Nu-l lipsi de tată! striga ea printre lacrimi.

Am simțit cum vechile vinovății mă apasă din nou. Oare chiar făceam bine? Oare nu eram prea egoistă? Mama mi-a luat mâna în a ei: — Ilinca are nevoie de o mamă puternică și fericită, nu de una care se sacrifică până se pierde pe sine.

Au urmat luni grele: procese, vizite la psiholog, discuții interminabile cu avocați și asistenți sociali. Radu a încercat să mă convingă să mă întorc acasă; uneori părea sincer, alteori amenința că va cere custodia Ilincăi. Marieta nu pierdea nicio ocazie să mă vorbească de rău prin tot cartierul.

Într-o zi, după o ședință la tribunal, am ieșit cu mama pe treptele Palatului de Justiție din Pitești. M-am uitat la ea și am izbucnit în plâns: — Dacă nu erai tu în noaptea aia… nu știu ce s-ar fi ales de mine.

Mama m-a strâns tare în brațe: — Niciodată să nu-ți fie rușine să ceri ajutorul celor care te iubesc.

Acum, după aproape un an de la acea noapte la secția de poliție, încă port urmele acelei lupte. Dar Ilinca râde mai mult ca oricând și eu am început să mă regăsesc pe mine însămi. Am învățat că uneori grija unei mame poate schimba destine și că nu există datorie mai mare decât aceea față de propria fericire și siguranță.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc coșmarul meu în tăcere? Câte dintre ele au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?