O mamă între ruine: Povestea Mariei despre iertare și renaștere

— Cum ai putut să ne faci asta, Petru? Glasul meu răsună spart, ca o sticlă aruncată de perete, în sufrageria luminată doar de becul galben, tremurând. Petru stătea în picioare, cu mâinile în buzunare, evitând privirea mea. Alina, nora mea, plângea în tăcere pe canapea, cu palmele strânse în poală. Nepoțica mea, Ilinca, dormea sus, neștiind că lumea ei urma să se schimbe pentru totdeauna.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai simt nimic aici. Am nevoie să fiu fericit, a spus el, cu o voce rece, de parcă ar fi vorbit despre vreme.

Atunci am simțit cum tot ce am construit în viața mea — o familie, o casă plină de râsete și sărbători — se prăbușește. Am vrut să țip, să-l zgudui, să-i amintesc de serile când îi citeam povești sau de zilele când îl țineam de mână la doctor. Dar am rămas mută. Petru a plecat, trântind ușa. În urma lui a rămas doar tăcerea și suspinul Alinei.

Au trecut zile în care nu am putut ieși din pat. Mă simțeam vinovată — unde am greșit ca mamă? Ce nu i-am oferit? Alina s-a mutat cu Ilinca la mama ei, iar casa a devenit un muzeu al amintirilor dureroase. Prietenele mă sunau, dar nu aveam putere să răspund. Vecina, tanti Lenuța, mi-a adus ciorbă caldă și a încercat să mă încurajeze:

— Maria, viața merge înainte. Nu ești prima mamă care trece prin asta.

Dar eu nu voiam să merg înainte. Voiam să dau timpul înapoi.

Într-o zi, după aproape două luni de izolare, am primit un mesaj de la Alina: „Putem să vorbim? Ilinca întreabă de tine.” Am simțit un nod în gât. M-am dus la ei cu inima strânsă. Alina m-a întâmpinat la ușă, cu ochii roșii, dar cu un zâmbet timid.

— Maria, știu că nu e vina ta. Și eu mă simt pierdută. Dar Ilinca are nevoie de bunica ei. Și eu am nevoie de tine.

Am izbucnit amândouă în plâns. Ne-am ținut în brațe minute întregi, ca două naufragiate care găsiseră aceeași scândură pe o mare agitată. Din acea zi, am început să ne vedem tot mai des. Mergeam împreună la cumpărături, găteam sarmale și prăjituri pentru Ilinca, care ne privea cu ochii mari și curioși.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Alina mi-a spus:

— Maria, trebuie să-mi găsesc un serviciu. Nu pot trăi la nesfârșit din pensia mamei. Dar mi-e frică… nu am mai lucrat de când s-a născut Ilinca.

Am luat-o de mână:

— O să fiu lângă tine. O să avem grijă de Ilinca împreună.

Așa am devenit parteneri într-o nouă viață. Am început să o ajut pe Alina să-și facă un CV, să caute joburi online. Între timp, eu am început să mă ocup mai mult de grădină și să merg la biserică, unde am găsit sprijin la alte femei care trecuseră prin drame asemănătoare.

Petru nu a mai dat niciun semn luni întregi. Doar din când în când primeam câte un mesaj sec: „Sunt bine.” Nu știam dacă să-l urăsc sau să-l iert. Într-o zi, Ilinca m-a întrebat:

— Bunico, tati mai vine acasă?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu știu, puiule. Dar eu sunt aici pentru tine.

Alina a reușit să se angajeze la o librărie mică din oraș. Era obosită, dar fericită că poate oferi ceva Ilincăi. Eu am devenit „bunica de serviciu”, ducând-o și aducând-o pe Ilinca de la grădiniță, citindu-i povești și învățând-o să facă prăjituri.

Într-o zi, la biserică, preoteasa m-a întrebat:

— Maria, ai putut să-l ierți pe Petru?

Am tăcut mult timp. Apoi am spus:

— Nu știu dacă pot să-l iert pe deplin. Dar vreau să nu mai trăiesc cu ură în suflet.

Într-o seară ploioasă, Petru a apărut la ușa mea. Era slab, cu barba crescută și ochii încercănați.

— Mamă… pot să intru?

L-am privit lung. O parte din mine voia să-l alunge, cealaltă voia să-l ia în brațe ca pe copilul meu de altădată.

— Intră, Petru.

A stat pe canapea și a plâns ca un copil. Mi-a spus că relația cu cealaltă femeie s-a terminat, că se simte gol și pierdut.

— Am greșit enorm. Nu știu dacă Alina sau Ilinca mă vor ierta vreodată…

L-am ascultat fără să-l judec. I-am spus doar atât:

— Viața nu e alb sau negru, Petru. Dar trebuie să-ți asumi ce ai făcut.

A doua zi a mers la Alina și la Ilinca. Nu știu ce au vorbit. Dar după aceea, Alina mi-a spus:

— Nu pot uita ce a făcut, dar vreau ca Ilinca să-și cunoască tatăl.

Viața noastră nu s-a întors la ce a fost. Dar am învățat că poți construi ceva nou din ruinele trecutului. Eu și Alina am devenit mai apropiate ca niciodată. Ilinca a crescut știind că este iubită, chiar dacă părinții ei nu mai sunt împreună.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem ierta? Și cât de mult ne putem schimba după ce totul pare pierdut? Poate că răspunsul stă în curajul de a merge mai departe, chiar și atunci când sufletul îți este plin de cicatrici.