O invitație neașteptată de Crăciun: Povestea mea și a Mariei

— Nu pot să cred că iar stau singură la masa asta, am murmurat, privind la farfuria goală din fața mea. Era Ajunul Crăciunului, iar afară viscolul bătea cu furie în geamuri, ca și cum ar fi vrut să-mi amintească cât de pustiu e totul în lipsa celor dragi. Copiii mei, Radu și Ioana, erau departe, fiecare cu viața lui în Germania și Anglia. Soțul meu, Doru, plecase dintre noi acum patru ani, răpus de o boală nemiloasă. Casa era plină de luminițe, miros de cozonac și tăcere apăsătoare.

Mi-am șters o lacrimă pe furiș și am încercat să mă ridic. Atunci am auzit pași pe hol. Era Maria, vecina mea de la etajul trei. O femeie trecută de șaizeci de ani, mereu retrasă, cu ochii triști și mersul grăbit. De obicei ne salutam scurt pe scara blocului, dar niciodată nu schimbaserăm mai mult de două vorbe.

— Sărut mâna, doamnă Elena… Vă deranjez?

M-am uitat la ea surprinsă. Ținea în mână o pungă cu portocale și un pachet mic, împachetat stângaci.

— Nu mă deranjați deloc, Maria! Intrați, vă rog! E Ajunul Crăciunului… Nu-i frumos să stăm singure fiecare în apartamentul ei.

A ezitat o clipă, apoi a intrat timid. Am simțit că îi era rușine sau poate teamă să nu fie o povară. I-am zâmbit cald și i-am făcut semn să se așeze la masă.

— Am făcut sarmale și cozonac. Poate vreți să gustați cu mine?

Ochii Mariei s-au umezit brusc.

— N-am mai mâncat sarmale de când era mama în viață… Mulțumesc mult, doamnă Elena.

Am stat la masă ore întregi. Am povestit despre copiii mei, despre Doru, despre vremurile când casa era plină de râsete. Maria mi-a spus despre fiica ei, Cristina, care nu-i mai vorbea de ani buni după ce s-a mutat la București. Despre soțul ei, Ion, care o părăsise pentru o femeie mai tânără. Despre cum își petrecea zilele croșetând și privind pe geam la copiii din curtea blocului.

— Știți… mă simt ca o umbră aici. Nimeni nu mă întreabă dacă am nevoie de ceva. Nici măcar portarul nu mă mai salută.

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că nu eram singura care suferea de singurătate. Poate că toți cei din jurul meu aveau răni ascunse.

— Maria, să știți că eu vă consider deja parte din familie. Dacă vreți, putem petrece sărbătorile împreună în fiecare an.

A izbucnit în plâns și m-a strâns de mână. În acea seară am râs, am plâns și am cântat colinde împreună. Pentru prima dată după mult timp, casa mea a prins viață.

Zilele au trecut repede după Crăciun. Maria a început să vină tot mai des la mine — ba cu o prăjitură făcută de ea, ba cu o carte veche pe care voia să mi-o arate. Am început să ieșim împreună la piață sau la plimbare prin parc. Oamenii din bloc au început să ne privească altfel — două femei care se sprijină una pe alta, care nu se lasă doborâte de greutățile vieții.

Într-o zi, Ioana m-a sunat pe Skype.

— Mamă, cine e doamna aceea care apare mereu lângă tine?

— E Maria, vecina mea. Mi-a devenit cea mai bună prietenă.

Ioana a zâmbit trist.

— Mă bucur că ai pe cineva aproape… Îmi pare rău că nu pot fi acolo cu tine.

Am simțit cum mi se rupe inima puțin câte puțin. Dar apoi m-am uitat la Maria, care îmi făcea cu ochiul din bucătărie în timp ce pregătea cafeaua.

Într-o seară de primăvară, Maria a primit un telefon neașteptat. Era Cristina, fiica ei. Voia să vină acasă după atâția ani de tăcere. Maria tremura toată de emoție și teamă.

— Dacă nu mă iartă? Dacă nu mai vrea să mă vadă?

Am luat-o în brațe.

— O mamă rămâne mamă toată viața. O să vezi că totul va fi bine.

Când Cristina a intrat pe ușa Mariei, am asistat la cea mai emoționantă îmbrățișare din viața mea. Au plâns amândouă minute în șir fără să spună nimic. Apoi Cristina s-a uitat la mine și mi-a mulțumit pentru că am avut grijă de mama ei.

De atunci, viețile noastre s-au schimbat complet. Eu și Maria am devenit ca două surori — ne sprijinim la bine și la greu. Copiii mei au început să mă sune mai des, iar Ioana chiar a venit acasă de Paște după cinci ani de absență.

Uneori mă gândesc cât de mult poate schimba o simplă invitație viața unui om — sau chiar două vieți. Dacă n-aș fi avut curajul să-i spun Mariei „Haideți la masă cu mine”, poate am fi rămas amândouă captive în singurătatea noastră.

Oare câți oameni din jurul nostru suferă în tăcere? Cât de greu e să întinzi o mână? Și dacă fiecare dintre noi ar face un gest mic pentru cineva singur… cum s-ar schimba lumea noastră?