O decizie, o viață: Povestea mea dintr-un Ajun de Crăciun

— Nu pot să cred că am ajuns aici, îmi spun în timp ce strâng la piept o pâine și o cutie de lapte, ascunse sub geaca veche. Mă uit în jur, cu inima bătându-mi nebunește. E Ajunul Crăciunului, iar supermarketul e plin de oameni grăbiți, cu sacoșe pline, cu fețe obosite, dar liniștite. Eu, Maria Popescu, mamă a trei copii, mă simt invizibilă și totuși expusă ca niciodată.

— Mamă, când vii acasă aduci și tu ceva de mâncare? mă întrebase dimineață Ilinca, cea mică, cu ochii ei mari și triști. Nu i-am putut răspunde. Am ieșit pe ușă cu promisiunea mută că nu mă întorc cu mâinile goale.

Soțul meu, Viorel, a plecat în Italia acum doi ani. N-a mai trimis bani de luni bune. Zice că nu găsește de lucru, dar eu știu că s-a pierdut pe acolo, printre străini. Am rămas singură cu copiii și cu facturile. Am încercat tot: curățenie, spălat scări, chiar și să vând flori la metrou. Dar iarna asta ne-a doborât. Ajutorul social abia ne ajunge pentru chirie și curent. În frigider e doar o bucată de margarină și niște cartofi încolțiți.

Trec pe lângă rafturile cu dulciuri, mă opresc o clipă la ciocolată. Îmi imaginez cum ar fi să le văd pe copii zâmbind, măcar azi. Dar nu pot risca mai mult. Îmi bag pâinea și laptele sub haină și mă îndrept spre ieșire, cu pași mici, încercând să nu atrag atenția. Dar simt privirea agentului de pază, domnul Ionescu, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu ochi obosiți și mustață căruntă.

— Doamnă, vă rog să veniți cu mine, aud vocea lui calmă, dar fermă. Îmi îngheață sângele. Mă gândesc la copii, la ce-o să facă dacă nu mă întorc acasă. Mă las condusă într-o cameră mică, cu pereți galbeni și un birou vechi.

— Ce-ați luat? mă întreabă, fără să ridice tonul. Scot pâinea și laptele, cu mâinile tremurânde.

— N-am bani… Copiii mei n-au mâncat de două zile, șoptesc, rușinată. Îmi dau lacrimile. Mă aștept să sune la poliție, să mă umilească, să mă dea afară. În schimb, domnul Ionescu oftează adânc.

— Știți, și eu am fost crescut de o mamă singură. Era greu… Dar nu așa se rezolvă lucrurile, doamnă. Se uită la mine lung, apoi iese din cameră. Mă lasă acolo, singură cu rușinea mea. Mă gândesc la copiii mei, la Ilinca, la Andrei și la Daria. Oare ce-o să le spun?

După câteva minute care mi se par o eternitate, se întoarce cu o pungă mare de cumpărături. O pune pe masă, împingând-o spre mine.

— Luați-le. Din partea mea. Dar promiteți-mi că nu mai faceți asta niciodată. Dacă aveți nevoie, veniți la mine. Poate găsim o soluție.

Nu pot să cred. Îi mulțumesc printre lacrimi, simt că mi se rupe ceva în suflet. Nu e doar rușinea, e și recunoștința, și neputința. Îmi iau cumpărăturile și ies în noaptea rece, cu pași grăbiți, cu inima plină de emoții amestecate.

Acasă, copiii sar pe mine când văd pâinea și laptele. Le spun că Moș Crăciun a venit mai devreme anul acesta. Ilinca mă îmbrățișează strâns.

— Mulțumesc, mamă! E cel mai frumos Crăciun!

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă gândesc la domnul Ionescu, la cât de ușor ar fi putut să mă distrugă. Dar a ales să mă ajute. Oare câți oameni ar face la fel? Oare câți dintre noi judecăm fără să știm povestea celuilalt?

A doua zi, mă duc la supermarket cu o scrisoare de mulțumire și cu promisiunea că voi încerca să mă ridic. Domnul Ionescu mă primește cu un zâmbet trist.

— Să nu vă pierdeți speranța, doamnă Maria. Viața e grea, dar oamenii pot fi buni.

De atunci, am început să caut ajutor la asociații locale, să mă implic în comunitate. Nu mi-e rușine să cer sprijin, pentru că știu că nu sunt singură. Am învățat că uneori, o decizie disperată poate schimba totul — în bine sau în rău.

Mă întreb adesea: dacă nu era domnul Ionescu acolo, ce s-ar fi ales de mine și de copiii mei? Cât de mult valorează un gest de omenie într-o lume atât de rece? Voi ce ați fi făcut în locul meu sau al lui?