Nunta surorii mele ne-a dat viața peste cap: Bunica se mută la noi și simte că e o povară

— Nu mai pot, Andreea! Nu mai pot să simt că sunt o povară pentru voi! vocea bunicii răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Ioana, sora mea, tocmai plecase cu Vlad, proaspătul ei soț, să vadă un apartament de închiriat. Eu rămăsesem acasă cu mama și bunica, într-un apartament cu două camere din cartierul Titan, unde fiecare colțișor părea să fiu încărcat de amintiri și resentimente.

Totul a început cu nunta Ioanei. O nuntă frumoasă, dar simplă, pentru că părinții noștri nu aveau bani să-i ajute prea mult. Ioana și Vlad au decis să se descurce singuri, iar eu am rămas acasă, să am grijă de mama și de bunica. Tata murise acum trei ani, iar de atunci mama părea să se stingă încet, zi după zi. Bunica, mama tatei, locuia singură la țară, dar după ce a căzut și și-a rupt șoldul, nu a mai putut sta acolo. Așa că s-a mutat la noi.

La început am zis că e doar temporar. „Până se pune pe picioare”, mi-a spus mama. Dar lunile au trecut și bunica nu mai putea merge fără baston. Eu aveam 27 de ani și simțeam că viața mea se oprește aici: între serviciu, cumpărături, gătit și îngrijit două femei care nu se suportau una pe alta.

— Andreea, nu te supăra pe mine, dar nu pot să stau toată ziua să ascult cum se ceartă! mi-a spus mama într-o seară, când bunica adormise pe fotoliu. — Parcă nu mai e casa mea.

— Și ce vrei să fac? S-o dau afară? am răspuns eu, cu voce joasă.

Mama a oftat și s-a uitat pe fereastră. — Nici nu știu ce vreau…

În fiecare zi era la fel: bunica se plângea că nu-i place mâncarea, că televizorul merge prea tare sau prea încet, că mama nu știe să facă nimic „ca lumea”. Mama răspundea cu tăceri lungi sau izbucniri nervoase. Eu eram prinsă la mijloc.

Într-o duminică dimineață, când Ioana a venit în vizită cu Vlad, atmosfera s-a încins din nou. Bunica a început să-i spună Ioanei că „nu e frumos să-ți lași familia baltă după ce te măriți”, iar Ioana a izbucnit:

— Bunico, am 30 de ani! Nu pot să trăiesc toată viața cu voi! Și Andreea are dreptul la viața ei!

Bunica s-a uitat la mine cu ochii umezi. — Eu n-am cerut nimic…

Am simțit un nod în gât. M-am dus la baie și am plâns în liniște. M-am întrebat atunci: oare chiar nu merit și eu o viață? Oare e greșit să vreau să plec?

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am început să mă gândesc serios să-mi caut chirie. Dar când i-am spus mamei planul meu, a început să plângă:

— Dacă pleci tu, ce fac eu? Cum mă descurc cu mama ta?

— Poate ar trebui să găsim un azil pentru bunica… am spus încet.

Mama s-a înfuriat: — Să-mi bag mama la azil? Niciodată!

Dar niciunul dintre noi nu avea soluții reale. Ioana era ocupată cu noua ei viață; Vlad lucra mult și nu voia să audă de conflicte familiale. Prietenii mei mă evitau pentru că refuzam mereu invitațiile; nu mai aveam timp sau chef de nimic.

Într-o seară, când m-am întors târziu de la serviciu, am găsit-o pe bunica stând pe întuneric în sufragerie.

— Andreea… mi-e frică să nu vă stric viața…

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în palmă. — Nu ne strici viața… doar că e greu pentru toți.

— Știi ce e cel mai greu? Să simți că nu mai ești dorit nicăieri…

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Bunica fusese mereu o femeie puternică; acum era doar o umbră a ceea ce fusese odată.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Ioana despre o soluție. Poate să ne unim toți banii și să găsim un apartament mai mare? Poate să angajăm pe cineva care s-o ajute pe bunica?

— Andreea, știi bine că Vlad nu vrea… abia ne descurcăm cu chiria noastră.

M-am simțit din nou singură. Am început să mă cert tot mai des cu mama; ea mă acuza că sunt egoistă, eu îi reproșam că nu mă lasă să trăiesc.

Într-o noapte am visat că fug de acasă și nu mă mai întorc niciodată. Când m-am trezit, bunica plângea în camera ei; avusese un coșmar despre tata.

— Mi-e dor de el… mi-e dor de vremurile când eram toți împreună…

Am stat lângă ea până s-a liniștit. Atunci am înțeles: fiecare dintre noi duce o povară invizibilă. Mama poartă doliul după tata; bunica poartă povara bătrâneții; eu port povara sacrificiului tăcut.

Zilele trec greu. Uneori mă gândesc că poate ar trebui să plec fără să mă uit înapoi. Alteori mă simt vinovată doar pentru că am astfel de gânduri.

Acum stau la fereastră și privesc luminile blocurilor din jur. Mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași dramă ca noi? Oare câți copii mari își sacrifică visele pentru părinți sau bunici? Unde se termină datoria și unde începe dreptul la fericire?

Voi ce ați face în locul meu? Cum găsești echilibrul între iubire și libertate?