Numărul uitat și promisiunile tinereții

— Nu pot să cred că ai sunat, Irina. Chiar acum mă gândeam la tine, a spus vocea lui Vlad, tremurând ușor, ca și cum ar fi fost prins între două lumi.

Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să scot un cuvânt. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că Vlad o poate auzi prin firul telefonului. Era o după-amiază obișnuită de aprilie, iar eu stăteam pe podeaua rece din hol, cu genunchii strânși la piept, ținând în mână un calendar vechi din 1993. Îl găsisem întâmplător în pod, printre cutii cu haine de bebeluș și scrisori îngălbenite. Pe copertă era scris cu pix albastru: „Nu uita niciodată cine ai fost”.

— Vlad… nu știu ce să spun, am șoptit, simțind cum lacrimile îmi urcă în ochi fără să le pot opri.

— Nu trebuie să spui nimic. Doar… spune-mi că ești bine.

M-am ridicat încet și am tras aer în piept. În camera alăturată, soțul meu, Doru, se uita la televizor. Copiii mei, Andreea și Mihai, se certau pe telecomandă. Viața mea era una obișnuită, așezată, fără mari surprize sau pasiuni mistuitoare. Dar vocea lui Vlad mă aruncase brusc înapoi în anii ’90, când eram tineri și credeam că lumea ni se cuvine.

— Sunt bine… cred. Tu?

A urmat o tăcere lungă. Parcă amândoi ne temeam să nu stricăm vraja acestui moment imposibil.

— Știi… nu am încetat niciodată să mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi plecat atunci la București, a spus el într-un final.

Mi-am mușcat buza. Îmi aminteam perfect ziua aceea: gara din Iași, ploaia măruntă, promisiunile făcute în grabă și privirea lui pierdută printre oameni grăbiți. Atunci am crezut că dragostea noastră va supraviețui distanței. Dar viața ne-a înghițit pe fiecare în felul ei: el s-a pierdut în agitația capitalei, eu am rămas acasă, m-am măritat cu Doru și am încercat să uit.

— Vlad… nu știu dacă are rost să deschidem iar cutia asta cu amintiri. Sunt atâtea lucruri care s-au schimbat…

— Știu. Dar uneori mă gândesc că poate n-am trăit niciodată cu adevărat de atunci. Că tot ce a urmat a fost doar o umbră a ceea ce am fi putut fi.

Am închis ochii. Îmi venea să plâng și să râd în același timp. Cum poți să-i explici unui bărbat care ți-a frânt inima că ai învățat să trăiești fără el? Cum poți să-i spui că ai zile când te trezești dimineața și simți că lipsește ceva esențial?

În zilele următoare, gândul la Vlad nu mi-a dat pace. Am început să-l visez noaptea: eram iar tineri, alergam prin ploaie pe străzile Iașului, râdeam fără griji și făceam planuri pentru o viață care nu avea să vină niciodată. Dimineața mă trezeam cu un gol în stomac și cu sentimentul că trăiesc o viață care nu-mi aparține.

Doru a observat schimbarea mea. Într-o seară, după ce copiii au adormit, m-a întrebat:

— Ce se întâmplă cu tine? Ești absentă de câteva zile. Ai pățit ceva?

Am vrut să-i spun adevărul, dar m-am temut. Ce rost avea să răscolesc trecutul? Ce rost avea să-i spun că încă mai visez la cineva care nu mai face parte din viața mea?

— Sunt doar obosită, i-am răspuns, evitându-i privirea.

Dar Doru nu s-a lăsat păcălit.

— Irina… dacă e ceva ce trebuie să știu, spune-mi. Nu vreau să trăim în minciună.

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea propriilor mele alegeri. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie m-a lovit în față ca o palmă. Am scos telefonul și am scris un mesaj scurt lui Vlad: „Trebuie să ne vedem.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru, unde obișnuiam să mergem când eram studenți. Vlad era schimbat: părul grizonat, riduri adânci la colțul ochilor, dar privirea aceea caldă era neschimbată.

— Nu știu de ce am venit, am spus eu, jucându-mă nervos cu lingurița.

— Pentru că ai nevoie de răspunsuri la întrebări pe care nu le-ai pus niciodată.

Am stat ore întregi de vorbă. Am râs, am plâns, ne-am reproșat lucruri vechi și ne-am mărturisit regrete pe care le-am purtat ani la rând ca pe niște pietre de moară. Vlad mi-a spus că nu s-a căsătorit niciodată. Că a avut relații, dar niciuna nu a fost ca cea cu mine.

— Irina… dacă ai putea da timpul înapoi, ai face altfel?

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. M-am gândit la Doru, la copiii mei, la casa noastră mică dar plină de râsete și certuri mărunte. M-am gândit la toate serile când am adormit cu sentimentul că lipsește ceva — dar și la diminețile când copiii mi-au sărit în brațe și mi-au umplut inima de bucurie.

— Nu știu… Poate că da, poate că nu. Poate că fiecare alegere ne duce acolo unde trebuie să fim.

Ne-am despărțit fără promisiuni sau planuri pentru viitor. Am știut amândoi că nu putem da timpul înapoi — dar nici nu mai putem trăi ca și cum trecutul n-ar fi existat.

Când am ajuns acasă, Doru mă aștepta în bucătărie.

— Ai fost la el?

Am dat din cap fără să spun nimic.

— Și?

— Și… am înțeles că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar asta nu înseamnă că nu putem merge mai departe.

Doru m-a luat în brațe și pentru prima dată după mult timp am simțit că sunt acasă.

Acum stau pe balcon și privesc orașul luminat de felinare. Mă întreb dacă e vreodată prea târziu să-ți pui întrebări despre cine ai fi putut fi — sau dacă e mai important să accepți cine ești acum. Voi ce credeți? Ați avea curajul să deschideți cutia cu amintiri sau ați lăsa-o acolo unde timpul a pus deja praful uitării?