Nu vreau să ajung singură sub un pod: Povestea unei mame între sacrificiu și frică

— Mariana, nu mai putem așa! Ne sufocăm în garsoniera asta! Trebuie să ne ajuți, altfel nu știu ce facem!

Vocea Valentinei răsună în bucătăria mea mică, cu faianța veche și mirosul de cafea proaspăt făcută. Radu, fiul meu, stă lângă ea, cu privirea în pământ. Îl știu: nu-i place să mă preseze, dar nici nu are curaj să-i spună soției că nu pot sau nu vreau. Eliana, nepoata mea de zece ani, desenează tăcută la masă, cu un creion rupt.

— Mamă, știu că ți-e greu să te gândești la asta, dar dacă am vinde casa ta, am termina construcția și am avea și noi un loc decent. Tu ai putea sta cu noi până găsim o soluție…

Simt cum mi se strânge inima. Casa asta e tot ce am. Aici am crescut cu Ionel, soțul meu răposat. Aici am plâns când l-am pierdut. Aici am sărbătorit fiecare Crăciun, fiecare Paște, fiecare aniversare. Fiecare colț are povestea lui: peretele din hol încă păstrează urma bicicletei lui Radu când era mic; în grădină încă răsare laleaua galbenă pe care am plantat-o împreună cu el.

Dar îi văd pe ei: Valentina e obosită, nervoasă, mereu cu ochii pe bani. Radu e prins între două lumi: datoria față de mine și dragostea pentru familia lui. Și Eliana… copilul ăsta n-a avut niciodată camera ei.

— Nu pot să cred că ai ajuns să-ți pui mama să vândă tot ce are! îi spun Valentinei, cu voce tremurată.

— Mariana, nu e vorba doar de tine! E vorba de viitorul nostru! Tu ai pensie, poți sta la noi o vreme… Nu vrei să ne vezi fericiți?

Mă uit la Radu. Ochii lui caută iertare. Știu că nu el a venit cu ideea. Dar nici nu se opune.

— Mamă… poate ar fi mai bine pentru toți…

Mă ridic brusc de la masă. Mâinile îmi tremură. Mă duc în dormitor și închid ușa. Mă așez pe patul vechi și privesc tavanul scorojit. Aud voci din bucătărie. Valentina ridică tonul:

— Dacă nu ne ajută acum, când? Când o să fie prea târziu?

Radu încearcă să o liniștească:

— Las-o, Valentina… E greu pentru ea…

Îmi vine să plâng. Îmi vine să țip. Dar mă simt prinsă ca într-o capcană. Dacă vând casa, unde mă duc? La ei? Într-o cameră mică, printre jucăriile Elianei și certurile lor? Dacă mă îmbolnăvesc? Dacă nu mă mai vor?

Îmi amintesc de tanti Viorica de la trei, care a vândut apartamentul fiului ei și a ajuns la azil când nora n-a mai suportat-o. O văd uneori pe bancă în parc, cu ochii pierduți.

Seara, după ce pleacă toți, mă uit la pozele vechi: Radu mic, Ionel zâmbind larg la grătarul din curte, eu tânără și plină de speranță. Îmi dau seama că viața mea s-a strâns în câteva camere și câteva amintiri.

A doua zi vine Radu singur.

— Mamă… Valentina exagerează uneori. Dar chiar nu mai putem acolo. Eu… nu vreau să te forțez. Dar nici nu știu ce să fac…

Îl iau de mână.

— Radu, tu ai fi în stare să mă lași fără casă?

Se uită la mine cu ochii umezi.

— Nu știu… Nu vreau asta… Dar nici nu mai pot cu certurile…

Îl strâng în brațe. Îmi dau seama că suntem amândoi victimele unei situații fără ieșire.

În zilele următoare primesc telefoane de la Valentina:

— Ai vorbit cu cineva despre casă? Ai pus anunț?

— Nu încă…

— Mariana, timpul trece! Nu vezi că toți vârstnicii rămân singuri dacă nu-și ajută copiii?

Încep să mă gândesc serios: dacă vând casa și banii se duc pe construcție? Dacă nu termină nici așa? Dacă rămân pe drumuri?

Îl sun pe fratele meu, Doru.

— Mariana, nu-ți da casa! Copiii trebuie să se descurce singuri! Tu ai muncit o viață pentru liniștea ta!

Dar cum să-i las pe drumuri? Cum să-mi văd nepoata crescând printre cutii?

Într-o seară vine Valentina furioasă:

— Dacă nu ne ajuți acum, eu plec! Gata! Nu mai pot!

Radu tace. Eliana plânge.

— Bine! îi spun. O s-o vând! Dar cu o condiție: banii îi țin eu și vă dau pe rând cât aveți nevoie pentru construcție. Și dacă ceva nu merge bine, eu rămân aici!

Valentina oftează:

— Nu e corect! Trebuie toți banii odată!

— Atunci nu se poate!

Tensiunea plutește în aer zile întregi. Radu începe să vină tot mai rar. Eliana mă sună uneori plângând:

— Bunico, când o să avem și noi casă?

Mă simt vinovată orice aș face.

Într-o dimineață mă trezesc cu gândul că poate totuși trebuie să mă sacrific pentru ei. Dar apoi văd oglinda: chipul meu obosit, ochii mei speriați.

Nu vreau să ajung singură sub un pod! Nu vreau ca bătrânețea mea să fie un coșmar!

Acum stau la masa din bucătărie și scriu povestea asta cu speranța că cineva mă va înțelege. Ce e corect să fac? Să-mi dau liniștea pentru fericirea lor? Sau să-mi apăr ultimul colț de siguranță?

Oare câte mame din România trăiesc aceeași frică? Oare sacrificiul nostru chiar e răsplătit vreodată?