„Nu te mai juca cu viața ta, Ilinca!” – O mireasă pe fugă din strânsoarea unei familii străine

„Ilinca, nu te mai juca cu viața ta! Gândește-te la rușinea pe care o aduci familiei!” Vocea mamei lui Vlad răsuna în capul meu, chiar dacă ea stătea la câțiva pași distanță, cu buzele strânse și ochii reci fixați asupra mea. Eram în fața bisericii din centrul Ploieștiului, îmbrăcată în rochia albă pe care o visasem cândva, dar care acum mă strângea ca o cămașă de forță. Oamenii se adunaseră deja, iar Vlad mă căuta cu privirea, zâmbind forțat, de parcă totul era perfect. Dar eu știam că nu e.

Mi-am privit mâinile tremurânde. Îmi doream să fug, să urlu, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă putea găsi. Dar cum să fac asta? Tata îmi spusese cu o seară înainte: „Ilinca, nu poți da înapoi acum. Toată lumea știe. Ce-o să zică satul?” Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu păpușa nimănui.

Totul începuse frumos. Vlad era colegul meu de la facultate, un băiat liniștit, cu ochi blânzi și vorbe calde. Ne-am îndrăgostit repede, iar după doi ani m-a cerut de soție. Atunci am crezut că am găsit fericirea. Dar odată cu logodna, familia lui a început să-și arate adevărata față. Mama lui, doamna Stanciu, era mereu nemulțumită: „Ilinca, nu gătești ca lumea. Ilinca, nu te îmbraci decent. Ilinca, familia noastră are standarde!”

La început am încercat să mă adaptez. Am învățat rețete noi, am purtat hainele pe care mi le cumpăra ea, am zâmbit la mesele interminabile de duminică unde fiecare gest al meu era analizat. Vlad tăcea. Când îi spuneam că mă simt sufocată, îmi răspundea: „Lasă, mamă e mai dificilă, dar o să se obișnuiască.” Dar nu s-a obișnuit niciodată. Ba chiar a devenit mai rău.

Cu două luni înainte de nuntă, am aflat că mama lui Vlad îi spusese mamei mele că nu sunt „de nasul lor”. Că familia noastră e prea modestă și că eu nu sunt destul de bună pentru fiul ei. M-am simțit ca un obiect negociat între două tabere. Tata s-a înfuriat: „Cum adică nu ești bună? Să vezi tu ce nuntă facem!” Și a început goana după bani, după rochie, după local. Nimeni nu m-a întrebat dacă mai vreau.

În ultimele săptămâni, am început să visez că fug. Mă vedeam alergând desculță prin ploaie, cu rochia murdară și părul despletit, dar cu sufletul ușor. În realitate însă, eram prinsă într-o plasă invizibilă din care nu știam cum să scap.

În dimineața nunții, mama mi-a spus: „Ilinca, azi e ziua ta cea mare! Să fii fericită!” Dar ochii ei erau obosiți și triști. Știa și ea că nu sunt fericită. Când am ajuns la biserică și am văzut privirile tuturor ațintite asupra mea, mi s-a făcut rău. Vlad mi-a șoptit: „Hai, Ilinca, totul va fi bine.” Dar vocea lui era goală.

Înainte să intrăm în biserică, doamna Stanciu s-a apropiat de mine și mi-a zis încet: „Sper că știi ce ai de făcut. Nu ne face de râs.” Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am făcut un pas înapoi și am fugit spre grădina din spatele bisericii. Am auzit pași alergând după mine și vocea mamei mele strigându-mă disperată.

M-am ascuns după un copac și am început să plâng în hohote. Îmi venea să urlu: „Nu vreau! Nu pot!” Am scos telefonul și i-am scris Mariei, cea mai bună prietenă a mea: „Vino după mine. Nu pot să mă mărit.” În câteva minute a apărut lângă mine, cu ochii mari de spaimă.

— Ilinca, ce faci? Toată lumea te caută!
— Nu pot, Maria! Nu pot să trăiesc așa! Nu vreau să fiu ca mama lui Vlad! Nu vreau să-mi pierd viața pentru niște aparențe!
— Vrei să plecăm?
— Da! Acum!

Am fugit împreună spre mașina ei și am pornit spre București. Pe drum plângeam și râdeam în același timp. Simțeam că scap dintr-o închisoare invizibilă.

Câteva ore mai târziu m-au sunat părinții mei și Vlad. Tata urla la telefon: „Ne-ai făcut de râs! Cum ai putut?” Mama plângea: „Te rog, întoarce-te! O să fie bine!” Vlad mi-a scris doar atât: „Nu pot să cred că ai făcut asta.”

Am stat la Maria câteva zile. Am încercat să-mi pun ordine în gânduri și să-mi dau seama cine sunt fără presiunea tuturor celor din jur. A fost greu. M-am simțit vinovată pentru durerea provocată părinților mei și rușinată pentru scandalul din sat. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că respir.

După o săptămână m-am întors acasă. Tata nu mi-a vorbit o lună întreagă. Mama mă privea cu ochii roșii de plâns și îmi lăsa mâncare la ușă fără să spună nimic. Satul vuia de bârfe: „A lăsat mirele baltă!” „Săraca familie Stanciu!” „Ce rușine!”

Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am reluat cursurile la master și mi-am găsit un job part-time la o librărie din oraș. Maria mi-a fost alături mereu și m-a ajutat să văd că viața nu se termină când spui „nu”.

Vlad m-a sunat după două luni. Mi-a spus că mă iartă și că spera să ne împăcăm. I-am răspuns calm:
— Vlad, eu nu mai pot trăi pentru alții. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, dar trebuie să-mi trăiesc viața după regulile mele.

Acum, când privesc în urmă la ziua aceea nebună în care am fugit din fața altarului, mă întreb: câte fete ca mine trăiesc vieți pe care nu le-au ales? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea așteaptă un „da”? Oare merită să ne sacrificăm fericirea doar pentru liniștea altora?