Nu te grăbi cu nunta, Eliza! – Fuga unei mirese din calea unei familii autoritare

— Eliza, ai grijă să nu uiți voalul! Și nu uita să zâmbești, toată lumea te privește! vocea stridentă a doamnei Dumitrescu, viitoarea mea soacră, răsuna în camera mică, plină de flori albe și parfumuri dulci. Mâinile îmi tremurau pe marginea rochiei, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că toți o aud. Mama încerca să mă liniștească, dar privirea ei era la fel de pierdută ca a mea.

— Eliza, dragă, totul va fi bine. Vlad te iubește, iar familia lui… se va obișnui cu tine, șopti ea, dar nici ea nu părea convinsă.

M-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Fata aceea cu ochii mari și triști, cu buzele strânse și obrajii palizi nu era Eliza pe care o știam. Era o umbră a fetei care râdea cu prietenele la terasă, care visa să călătorească și să scrie povești. Acum eram doar o păpușă împodobită pentru spectacolul unei familii care nu mă voia decât dacă eram exact cum își doreau ei.

Totul a început când l-am cunoscut pe Vlad la facultate. Era blând, atent și părea că mă înțelege fără să spun prea multe. Ne-am apropiat repede și, după doi ani, m-a cerut în căsătorie. Am spus „da” fără să mă gândesc prea mult. Îl iubeam și credeam că dragostea noastră va fi suficientă. Dar odată ce am intrat în casa familiei Dumitrescu, am simțit cum zidurile se strâng în jurul meu.

— Eliza, la noi în familie femeile gătesc duminica pentru toți. Să nu crezi că vei scăpa doar pentru că ești tânără! îmi spunea doamna Dumitrescu de fiecare dată când veneam în vizită.

— Să nu uiți să porți rochii decente. Nu vrem să vorbească lumea urât despre noi! adăuga domnul Dumitrescu, aruncându-mi priviri tăioase dacă purtam blugi sau fuste scurte.

Vlad încerca să mă apere uneori, dar de cele mai multe ori ridica din umeri și spunea: — Așa sunt ai mei, trebuie să-i accepți.

Am început să mă schimb fără să-mi dau seama. Am renunțat la ieșirile cu prietenele pentru că „nu dă bine”. Am început să port hainele pe care le aproba soacra mea. Am acceptat să gătesc pentru toată familia duminica, deși uram să stau ore întregi în bucătărie. În fiecare seară adormeam cu un nod în gât și mă trezeam cu teamă de ziua următoare.

Cu două săptămâni înainte de nuntă, am avut o ceartă urâtă cu Vlad.

— Nu mai pot, Vlad! Simt că nu mai sunt eu! am izbucnit într-o seară.

— Eliza, exagerezi! Toate femeile trec prin asta. O să te obișnuiești. Familia e importantă!

— Dar familia ta nu mă acceptă așa cum sunt! Nu vezi că mă schimb doar ca să le fac pe plac?

— Și ce vrei să fac? Să mă cert cu ai mei pentru tine?

Atunci am simțit pentru prima dată că sunt singură. Că Vlad nu va fi niciodată scutul meu. Că va alege mereu liniștea familiei lui în locul liniștii mele.

În dimineața nunții, când toată lumea alerga prin casă, iar eu stăteam în fața oglinzii cu voalul în mână, am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am inspirat adânc aerul rece de septembrie. În curte se auzeau râsete și clinchete de pahare. Mama a intrat după mine.

— Eliza… dacă nu vrei să faci asta, nu trebuie. Nimeni nu te poate obliga.

Am izbucnit în plâns.

— Dar ce o să spună lumea? Ce o să zică Vlad? Toți au investit atâta în nunta asta…

— Ce contează ce spune lumea dacă tu nu ești fericită?

Am rămas mult timp pe balcon, cu ochii la cerul gri. În minte mi se derulau toate momentele în care am spus „da” doar ca să nu supăr pe cineva. Toate zilele în care am tăcut când voiam să țip. Toate visele mele lăsate deoparte pentru liniștea altora.

Când a venit ora să plec spre biserică, am luat o decizie nebunească. Am fugit pe scări, mi-am aruncat voalul și am ieșit pe poartă fără să mă uit înapoi. Am alergat până la gară și m-am urcat în primul tren care pleca din oraș.

Telefonul îmi vibra neîncetat: Vlad, mama lui, rudele mele. Nu am răspuns nimănui. Am privit pe geam cum orașul se îndepărtează și am simțit pentru prima dată după mult timp că respir liber.

Am ajuns într-un orășel mic unde nu mă cunoștea nimeni. Mi-am găsit o cameră la o pensiune și am stat acolo câteva zile, încercând să-mi adun gândurile. Am plâns mult, m-am simțit vinovată și rușinată, dar apoi am început să simt ușurare.

După o săptămână i-am scris mamei: „Sunt bine. Nu pot trăi viața altora.”

Nu știu dacă Vlad m-a iertat vreodată sau dacă familia lui m-a blestemat pentru rușinea adusă. Dar știu sigur că atunci când m-am privit din nou în oglindă, am văzut-o pe Eliza cea adevărată: speriată, dar liberă.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu supărăm? Oare chiar avem doar o singură șansă la fericire sau curajul de a spune „nu” ne poate salva sufletul?