„Nu sunt servitoarea acestei familii!” – Povestea Anei, femeia care a avut curajul să spună „ajunge”

— Ana, ai spălat vasele? Să nu uiți să calci cămășile lui Radu, că are ședință mâine!
Vocea doamnei Viorica răsuna din bucătărie, tăioasă și grăbită, ca în fiecare dimineață. M-am oprit din aranjatul mesei, cu mâinile tremurând ușor. Mă uitam la ceas: 6:30. Radu încă dormea, liniștit, în timp ce eu alergam de colo-colo, încercând să nu-i supăr pe niciunul.

M-am măritat cu Radu acum doi ani. Eram îndrăgostită, visam la o viață simplă, dar plină de dragoste. Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge să mă simt ca o musafiră în propria casă. După nuntă, am acceptat să locuim cu părinții lui „doar câteva luni”, până strângem bani pentru un apartament. Au trecut doi ani și încă suntem aici.

La început, am încercat să mă fac plăcută. Găteam ce-i plăcea soacrei mele, îi cumpăram flori de ziua ei, îi ascultam poveștile despre cum era pe vremuri. Dar oricât mă străduiam, tot nu eram destul de bună. Dacă supa era prea sărată, ridica din sprânceană și ofta teatral: „Pe vremea mea, fetele știau să gătească înainte să se mărite.” Dacă uitam să-i pun la loc papucii lui Radu, îmi spunea pe un ton rece: „O soție bună are grijă de bărbatul ei.”

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, am intrat în casă și am găsit-o pe doamna Viorica certându-l pe Radu:
— Uite la tine! Cămășile tale sunt toate șifonate! Ce face Ana toată ziua?
Radu a ridicat din umeri și a spus doar:
— Las-o, mamă, e obosită.
Dar privirea lui nu era de compasiune. Era de vinovăție. Știa că nu mă apără niciodată.

Am început să mă simt tot mai mică. Seara plângeam în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă nimeni. Îmi repetam că e doar o perioadă grea, că trebuie să am răbdare. Dar zilele treceau și nimic nu se schimba.

Într-o duminică dimineață, când toți erau la masă, am auzit-o pe soacra mea spunând:
— Ana, adu-mi cafeaua! Și vezi că ai lăsat firimituri pe masă.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am privit-o pe mama mea, venită în vizită, care a roșit și a privit în jos. Atunci am simțit rușine. Nu pentru mine, ci pentru că mama mea vedea cât de puțin valorez aici.

După ce au plecat toți din bucătărie, mama m-a tras deoparte:
— Ana, tu nu ești servitoarea nimănui. Nu te-ai măritat ca să fii sclavă.
Am izbucnit în plâns.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate visele mele: să am o familie unită, să fiu respectată, să fiu iubită pentru cine sunt. Unde dispăruseră toate acestea?

A doua zi dimineață, când doamna Viorica a început iar cu instrucțiunile ei:
— Ana, vezi că trebuie spălat geamul de la sufragerie!
Am răspuns calm:
— Doamnă Viorica, astăzi nu pot. Am de lucru și sunt obosită.
A rămas blocată câteva secunde.
— Cum adică nu poți? Cine crezi că le face dacă nu tu?
— Nu știu, dar eu nu mai pot face totul singură.

Radu a intrat în bucătărie și ne-a privit pe amândouă.
— Ce se întâmplă aici?
— Nimic, doar că Ana nu mai vrea să ajute prin casă! a spus soacra mea indignată.
— Nu e adevărat! Vreau doar să fim o familie adevărată, unde fiecare ajută. Nu pot fi singură responsabilă pentru tot!

A urmat o ceartă cumplită. Radu a încercat să mă calmeze:
— Ana, las-o pe mama… Știi cum e ea…
— Nu! Nu mai pot! Dacă tu nu vezi cât mă doare tot ce se întâmplă aici, atunci poate nici noi nu mai avem ce căuta împreună!

Am ieșit din casă plângând. Am mers la mama mea și i-am spus totul. M-a ținut în brațe și mi-a spus:
— E timpul să te gândești la tine.

În zilele următoare am început să caut chirie. Radu m-a sunat de câteva ori:
— Ana, hai acasă… Mama promite că se schimbă.
Dar eu știam că nu va fi așa. Am găsit un apartament micuț și m-am mutat singură. Primele nopți au fost grele; liniștea era apăsătoare. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Radu a venit într-o seară la mine:
— Ana… Îmi pare rău. N-am știut cât te doare totul.
— Poate dacă ai fi ascultat mai devreme…
A plecat fără să spunem altceva.

Astăzi sunt încă singură. Poate că nu am familia perfectă la care visam, dar am liniște și demnitate. Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc povestea mea? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim acceptate?

Oare cât timp trebuie să treacă până când vom avea curajul să spunem „ajunge”?