Nu sunt doar femeia de serviciu! Cum mi-am recâștigat viața și respectul în ochii soțului meu

— Mariana, iar nu ai șters praful din sufragerie? Se aude vocea lui Viorel din hol, tăioasă, ca o lamă care-mi zgârie sufletul. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Mă uit la reflexia mea în geamul bucătăriei: părul prins la repezeală, cearcăne adânci, un șorț vechi peste tricoul decolorat. Mă simt mică, invizibilă, ca o umbră care se mișcă printre mobilele casei.

— Am avut treabă cu copiii, Viorel. Nu pot să le fac pe toate odată, răspund încet, aproape șoptit, de teamă să nu-l supăr mai tare.

El oftează zgomotos și trântește ușa. Copiii, Daria și Vlad, se uită la mine cu ochi mari, simțind tensiunea din aer. În ultimii ani, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcut: eu alergând între cratițe, rufe și teme, el tot mai absent, tot mai nemulțumit. Nu mai știu când am râs ultima dată împreună sau când m-a privit ca pe o femeie, nu ca pe o menajeră.

Seara, când toți dorm, mă așez pe marginea patului și plâng în surdină. Mă întreb unde am dispărut eu, Mariana cea visătoare, care iubea să picteze și să citească poezii. Când am devenit doar „mama copiilor” și „femeia de serviciu”? Mă simt prinsă într-o colivie construită din așteptări și oboseală.

Într-o zi, după ce Viorel pleacă la serviciu și copiii sunt la școală, primesc un telefon de la prietena mea veche, Lidia. — Mariana, am nevoie de ajutor la atelierul de pictură. Nu vrei să vii să mă ajuți cu niște copii? Simt cum inima mi se umple de speranță. — Aș veni… dar nu știu dacă pot… Viorel nu prea e de acord să lipsesc de acasă.

— Mariana! Ești om, nu robot! Meriți să faci ceva pentru tine! Îmi răsună vorbele ei toată ziua în minte. Seara îi spun lui Viorel despre propunerea Lidiei. Se uită la mine ca și cum aș fi cerut luna de pe cer.

— Cine o să facă mâncare? Cine are grijă de copii? Ce-ți mai trebuie ție pictură la vârsta asta?

Înghit în sec. — O să mă organizez. Copiii sunt mari deja. Și eu am nevoie de ceva al meu…

Viorel râde scurt. — Ai nevoie să-ți revii cu capul pe umeri! Lasă prostiile astea!

În noaptea aceea nu dorm deloc. Îmi simt sufletul strivit între dorința de a nu-l supăra și nevoia disperată de a respira alt aer decât cel al bucătăriei. Dimineața mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, dar cu o scânteie nouă în privire. Îmi iau inima în dinți și îi spun Lidiei că vin.

Prima zi la atelier e ca o gură de aer proaspăt după ani de sufocare. Copiii râd, culorile curg pe pânză, iar eu simt cum renaște ceva în mine. Când ajung acasă, Viorel mă întâmpină cu tăcere grea. Nu spune nimic, dar privirea lui spune totul: dezamăgire, furie, neînțelegere.

Zilele trec și tensiunea crește. Copiii observă schimbarea: — Mami, ești mai veselă! spune Daria într-o seară. Vlad mă îmbrățișează fără motiv. Dar Viorel devine tot mai distant. Într-o seară izbucnește:

— Nu mai recunosc femeia cu care m-am însurat! Ce-i cu tine?

Îl privesc drept în ochi pentru prima dată după mult timp. — Poate că abia acum mă vezi cu adevărat.

Urmează certuri, reproșuri, zile reci ca iarna. Mama mea mă sună și îmi spune să fiu „femeie de casă”, să nu stric familia pentru niște „mofturi”. Sora mea mă acuză că sunt egoistă. Mă simt singură împotriva tuturor.

Dar la atelier găsesc sprijin și prieteni noi. Încep să pictez din nou, să particip la mici expoziții locale. Odată am vândut chiar un tablou! Simt că trăiesc pentru prima dată după mulți ani.

Viorel începe să vadă că nu cedez. Într-o seară vine acasă mai devreme și mă găsește pictând în bucătărie. Se așază lângă mine fără să spună nimic. După câteva minute murmură:

— Poate că am greșit… Poate că nu te-am văzut niciodată cu adevărat.

Lacrimile îmi curg pe obraji. — Și eu am greșit că am tăcut atâția ani.

Nu e un final fericit ca-n filme. Încă ne certăm uneori, încă e greu să schimbăm obiceiuri vechi de-o viață. Dar acum știu cine sunt și ce vreau. Am învățat să spun „nu”, să cer ajutor, să-mi apăr dreptul la fericire.

Multe femei trăiesc ca mine: invizibile în propria casă, reduse la roluri care le sufocă visele. Dar dacă eu am putut să mă ridic din cenușă, poate că oricine poate.

Oare câte dintre noi mai trebuie să plângem pe ascuns până când vom avea curajul să spunem: „Nu sunt doar femeia de serviciu! Sunt om!”?